Se afișează postările cu eticheta 501-600. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 501-600. Afișați toate postările





În toamna anului 589, Roma se afla într-una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale. Trecuseră 170 de ani de la prima năvălire a goților lui Alaric și suferise alte cuceriri dureroase care îi redimensionaseră drastic importanța. Orașul era înconjurat de inamici (barbarii germanici numiți longobarzi – nume ce poate fi tradus prin „bărbi lungi” sau „topoare lungi”) și lovit de molima provocată de cadavrele aduse în oraș de apele Tibrului ce inundau cartierele joase.

Politic și militar abandonat de imperiul pe care l-a creat cu secole în urmă și care își mutase capitala la Constantinopol, Orașul Etern se vedea privat și de ultima figură ce putea menține ordinea și speranța: episcopul Pelagius al II-lea, răpus de ciumă. Zdruncinat fizic și moral de vrăjmași văzuți și nevăzuți, clerul roman, susținut de populația disperată și de notabilii orașului, găsește consolare la ușa unui aristocrat ce alesese viața de pustnic: acesta se numea Grigore și a rămas în istorie cu apelativul de „consul al lui Dumnezeu”.



Grigore cel Mare, cum l-au numit cronicarii mai târziu, s-a născut în anul 540, într-o familie de vârf a societății din Roma: tatăl, Gordianus, avea printre înaintași pe papa Felix al III-lea (483-492), iar mama, Silvia, era urmașa unei mari familii de latifundiari din insula Sicilia. În tinerețe, Grigore a avut parte de educație clasică, fiind amintit drept cel mai instruit al Romei în gramatică, dialectică și retorică. În anul 573 a fost prefect al orașului, ocupându-se de ordinea publică și de justiţia cazurilor de crimă.

Anul următor, la moartea tatălui, decide să transforme proprietățile moștenite în mănăstiri, iar într-una dintre ele, cea de pe dealul Celius, locuieşte chiar el, alături de propria comunitate. Grigore obișnuia să descrie viața liniștită, dedicată rugăciunii, ca acel port al filozofiei amintit de Augustin din Hipona, care ajută înțeleptul sa își păstreze fericirea în marea furtunoasă a vieții. Acest trai se sfârşeşte în anul 579, când, pentru prima dată, poporul migrator al longobarzilor ajungea la porțile Romei. Iar Grigore, cunoscute fiind înțelepciunea și pregătirea de către tot clerul roman, e trimis ca secretar papal în capitala Imperiului, Constantinopol.

Aici se instalează în sediul secretarilor apostolici, palatul Placidei, unde continuă să trăiască într-o comunitate de asceți, îngrijindu-se și de nevoile Romei și ale Italiei. Devine prieten bun cu Leandrus, episcop de Sevilla, care mijlocea împăcarea vizigoților din Spania cu Imperiul, cu Anastasiu, episcop al Antiohiei, și cu Constanțiu, viitor episcop de Milano.

Longobarzii răpesc notabilităţi, clerici, oameni de rând – şi cer răscumpărări uriaşe
Tronul Imperiului trecuse între timp, în 578, de la Iustin al II-lea, care provocase un război falimentar cu Persia și își pierduse mințile, la ginerele său, Tiberiu Constantin, care s-a stins însă patru ani mai târziu. Pe patul de moarte, acesta îl alesese ca viitor împărat pe Mauriciu, soț al fiicei sale Constantina și general capabil, ce se remarcase în luptele de pe frontul răsăritean. Grigore era în bune relații cu acesta, botezându-i un copil, dar se întoarce la Roma, în 587, fără să fi obținut ajutorul sperat împotriva invadatorilor. Roma era în acel moment complet izolată pe pământ, iar coasta Mării Tireniene, controlată de flotele imperiale, se subția tot mai mult sub presiunea barbară.

Longobarzii creaseră deja un sistem de gherilă extrem de eficient ce viza, pe de-o parte, cucerirea zonelor rurale, care aduceau fonduri importante în vistieriile capilor barbari, iar pe de alta, șantajarea marilor orașe (Roma, Perugia, Napoli etc.): atacurile aveau ca scop principal răpirea unui mare număr de notabilităţi, ce puteau fi răscumpărate de către familii la prețuri foarte înalte, sau de clerici și oameni de rând care erau răscumpărați de biserică.

Consacrat papă în data de 3 septembrie 590, Grigore va sublinia în diferite situații importanța răscumpărării prizonierilor: va invita în repetate rânduri bisericile devastate să vândă averile rămase, în principal averi mobile, precum vasele sfințite din aur și argint, pentru eliberarea celor răpiţi. Biserica avea printre prioritățile sale redobândirea robilor și a prizonierilor, după cum aflăm din viața sfântului Ciprian, episcop cartaginez care trăise în plin marile prigoniri anticreștine ordonate de împăratul Decius în 251 și de Valerianus în 257. Episcopul Ciprian plătise, astfel, suma de 100.000 de sesterți (circa 100 de kilograme de argint) pentru eliberarea țăranilor luați ostatici în dioceza lui de către tâlhari.

În fruntea unui popor în derivă
După primele luni de disconfort cauzat de noul rol de lider spiritual al unui popor în derivă, de bolile și calamitățile acelei ierni și de amenințarea longobarzilor pe care îi descrie în culori apocaliptice în predicile sale, Grigore își acceptă destinul și îl îndeplinește cu vigoare. Într-o scrisoare trimisă patriarhului de Constantinopol spune, cu o metaforă, că se simte căpitanul unei bărci vechi și stricate, surprinsă de furtună.

El intervine în problema aprovizionării populației cu grâne, pe care le cumpără prin intermediari sau le cere de pe pământurile bisericești din Sicilia, pentru a satisface cererea pieței din Roma; gestionează şi donațiile tot mai mari pentru populația săracă sau refugiată – într-un pasaj din epistolar amintește de 3000 de călugărițe ce se adăpostiseră la Roma din calea barbarilor.



Mari mistere ale civilizațiilor dispărute (+ Video)

Un om care judecă nu va reuși niciodată să accepte ideea că arhitectura antică, de o perfecțiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca pietrei, în pieile goale, fără judecată și mânați doar de instinct.
Registrul de scrisori oficiale, care ne-a rămas aproape în întregime, arată multiplele preocupări ale lui Grigore pentru soarta bisericii, dar mai ales pentru rolul de lider politic care începea să se contureze în figura episcopului Romei, atunci când funcționarii trimiși de la Constantinopol erau incapabili sau dezinteresați de sarcinile lor.

În egală măsură, Grigore dojenește clerici avizi și funcționari necinstiți, atrăgând atenția superiorilor asupra comportamentelor acestora și plângându-se împărătesei Constantina că și-a pierdut rolul de păstor de suflete, fiindu-i impus cel de birocrat al Statului.

Un moment de răgaz pentru Roma și pentru celalalte orașe italiene este moartea regelui longobard Autharith, în decembrie 590. Grigore va transmite vestea episcopilor din peninsulă, descriindu-l pe rege ca pe „spurcatul Autharith, care a oprit în solemnitatea Paștelui fiii longobarzilor de la botezul catolic”. Pe tronul de la Pavia se va ridica însă Agilulfus, ales de văduva regină Theodelinda, mai statornic și ambițios, în timp ce sudul Italiei va fi cotropit de grupuri armate conduse de duci din Spoleto și Benevento.

Un episcop preia conducerea militară pentru prima dată în istorie
Vara anului 591 a rămas în istorie prin luptele crâncene de pe tot teritoriul italian: în nord, noul rege, cu ducatele ce îi erau supuse, luptă în câmpia Padului cu maxima autoritate imperială, exarhul Italiei, cu sediul la Ravena. Acesta era, de circa un an de zile, Romanus, un general capabil, care nu își asuma însă riscul unei bătălii decisive, ci purta un război de poziție, din orașe fortificate, cu atacuri scurte și rapide, menite să sleiască inamicul și să-l descurajeze.

Numai că, în această situaţie, orașele din centrul și sudul Italiei, neputând fi apărate eficient și întărite rapid din centrele de operații din nord, erau ușor de izolat și șantajat de către longobarzi. Cu siguranță în vara anului 591 au căzut Perugia și Narni, pe valea Tibrului – dar, dintr-o scrisoare datată pe 27 septembrie către episcopul Preiectius din Narni, aflăm că biserica și poporul aveau răgaz, suferind totuși din cauza bolilor. Grigore încurajează în această scrisoare clerul să acționeze în convertirea barbarilor, păgâni sau botezați în doctrina ariană. Pontiful era convins că singurul mod de a aduce pacea era primirea inamicilor în sânul Bisericii și nu un război continuu, cum se dorea de la curtea imperială.

Deși adept al acestor idei, Grigore nu încetează să descrie atrocitățile barbarilor: ca fiu al nobilimii latifundiare privește oripilat sutele de țărani ce se adăposteau în zidurile urbei, mulți cu mâinile tăiate, miile de robi vânduți pe piețele din Galia, mănăstirile și bisericile distruse sau batjocorite. Rolul pe care și-l asumă pontiful este atât de marcant încât ajunge să dea indicații generalului Velox, care risca să fie înconjurat de inamici. Trimite apoi un detașament armat condus de tribunul Leontius să apere orașul Nepi, în nordul Romei, ignorând ierarhiile imperiale.

Astfel, un episcop preia conducerea militară pentru prima dată în istorie, deşi într-o situație de urgență și la scară foarte redusă, în februarie 592. Această intervenție nu oprește longobarzii din sud de la a jefui orașul Velletri, la o zi de marș la miazăzi de Roma. Faptul reiese atât dintr-o scrisoare în care episcopul local este sfătuit să fugă, cât și din săpăturile arheologice care fac dovada unor situri productive care dispar spre sfârșitul secolului VI sub semnul focului, deci probabil concomitent cu atacul amintit în registrul papal.

Stop-cadru: Ariulfus şi Aroges

Principali capi ai barbarilor în centrul și sudul Italiei, independenți de regele din Pavia, erau doi. Ariulfus, fost mercenar al Imperiului, care luptase în Persia în anii 580-582 și care fusese trimis în Italia probabil pentru a stăvili invazia fraților săi din Nord, dar care se răzvrătise și își crease un potentat în munții Apenini, cu centrul la Spoleto. De acolo întrerupea legăturile terestre între Ravena și Roma, bazate pe valea Tibrului și pe antica via Flaminia.

Şi mai era şi Aroges, Duce de Benevento, stăpân la încrucișarea drumurilor ce uneau Brutius și Apulia, regiunile ce azi se pot identifica pe hartă cu vârful (Calabria) și tocul (Puglia) cizmei italiene; și el fusese un slujitor al Imperiului, rebel din cauza neplății salariilor.

Pontiful ajunge la un acord cu barbarii
În iunie 592, Grigore scrie cu îngrijorare generalilor Mauriciu și Vitalian despre inevitabilul asediu la care avea să fie supusă din nou Roma. Căci în timp ce exarhul Romanus era preocupat de rezistența împotriva trupelor regelui Agilulfus în nord, ducele Ariulfus de la Spoleto se apropia de Roma, izolată și în sud de trupele lui Aroges, care râvneau la marele oraș portual Napoli, sediul unei părți din flota imperială.

Fiind un oraș fluvial, cu ziduri înalte și groase, Roma era de necucerit pentru o armată de câteva mii de pe pedeștri germanici, lipsită de tehnologia necesară unui asediu – dar scopul acestora era altul: demoralizarea populației și obținerea unui tribut în aur.

Pontiful îi scrie astfel episcopului din Ravena, Ioan, rugându-l să intervină la exarh pentru apărarea Romei. Din această scrisoare aflăm că atât Ariulfus, cât și Aroges erau văzuți drept trădători ai Statului, deși Grigore subliniază că ambii erau dispuși să se supună în schimbul plății lefelor din trecut. Încolțește în mintea pontifului gândul de a ignora autoritățile imperiale și de a solicita un acord cu barbarii. Puținele detalii pe care le cunoaștem despre acest asediu vin tot dintr-o scrisoare către Ioan de Ravena, din care aflăm că Grigore i-a plătit ducelui Ariulfus un tribut pentru eliberarea orașului.

O biografie din secolul al IX-lea ne-a transmis legenda, nu imposibilă în realitate, după care pontiful l-ar fi vindecat pe ducele barbar de gastrită, sugerându-i o dietă pe bază de lapte. Între agiografie și istorie rămâne un mare punct de întrebare – cert este că Ariulfus nu a mai atacat Roma după acel episod și se pare că a primit botezul catolic înainte de a muri, cinci ani mai târziu. Această pace momentană, văzută cu ochi răi atât la Ravena, cât și la Pavia, dezlănțuie cursa principalelor forțe armate spre sud, în scopul de a cuceri (sau apăra) urbea.

Exarhul Romanus ajunge la Roma în toamna anului 592 pe mare – și, cu trupele de acolo, urcă pe fluviul Tibru și recucerește Perugia, stabilind principala cale de comunicare dintre Roma și Ravena. Se reîntoarce la Ravena după o operațiune rapidă care slăbește potentatul lui Ariulfus din Spoleto.

Întâlnirea cu Agilulfus

Secretele cetăţilor medievale din Braşov

Cetăţile de la Râşnov, Făgăraş şi Rupea atrag anual peste 600.000 de vizitatori. Nu doar istoria lor este fascinantă, ci şi legendele vechi de secole. Turiştii nu trebuie să rateze câteva obiective. Cetatea Râşnov este cea mai vizitată fortificaţie din Braşov cu peste 400.000 de turişti pe an.
În iarna următoare, Grigore află de la clerul milanez că regele Agilulfus cobora în forță spre miazăzi. Acesta cucerește din nou Perugia, care devine parte a regatului de la Pavia. Roma este pusă din nou sub asediu, deși de această dată apărată de un ofițer imperial, magister militum-ul Castus. Aflăm în același timp că la Milano fusese ales episcop în absență Constanțiu, în surghiun la Genova împreună cu o parte a clerului. Grigore va trimite mantia episcopală și felicitările prietenului său doar după sfârșitul asediului.

Din nou papa se întâlnește cu căpetenia inamicilor, acum un rege cu ambiții mari, nu doar un mic duce răzvrătit. Pe tema întâlnirii dintre episcopi creștini și regi barbari se pot scrie biblioteci întregi – cu siguranță, Antichitatea târzie și Evul Mediu văzuseră aceste episoade destul de des, oricât de colorat ar fi fost apoi descrise în agiografii. Printre capii bisericii îi putem aminti pe Ambrozie, episcopul de Milano, pe papa Leon I-ul, pe Ioan Gură de Aur etc.

Ca în majoritatea cazurilor nu cunoaștem detaliile reale ale acestor întâlniri, dar cea din 593, petrecută pe treptele bazilicii Sfântului Petru, a dus la plata unui tribut de 500 libre de aur în vistieriile regelui, însemnând astăzi circa 6 milioane de euro. Agilulfus nu va mai îndrăzni să atace direct Roma, dar va continua lupta împotriva forțelor imperiale și va începe, sub influența soției sale, Theodelinda, demersurile pentru crearea unui stat civilizat, imitând modelul de la Constantinopol: va bate monedă cu imagine și nume, va ridica biserici și își va boteza moștenitorul, încercând concomitent să stabilească o birocrație regală.

Rolul reginelor barbare: Theodelinda şi Brunehilda
Un rol extrem de important în începerea tratativelor de pace l-a avut cu siguranță regina Theodelinda: prințesă, fiica ducelui bavarez Garibaldus este promisă în căsătorie regelui Autharith din interese politice, iar după moartea acestuia, în 590, îi este permis de către nobilimea longobarzilor să își aleagă un alt soț între ei, care va deveni rege. Ea optează pentru Agilulfus, ducele de Torino.

Fiind catolică, regina menține relații bune cu noul episcop de Milano, Constanțiu, pe care l-am văzut la Constantinopol împrietenindu-se cu Grigore. Pontiful scrie în septembrie 593 reginei numind-o „fiica noastră, regina Theodelinda”, atrăgându-i atenția asupra situației grave din dioceza de Milano, unde regele nu permitea comuniunea cu Roma. Aceasta va clădi în timpul vieții o minunată biserică în orașul Monza, biserică ce poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul.

În aceeași perioadă, Grigore cel Mare își atrage dușmănia multora din Ravena, oraș ce devenise, în 402, capitala Imperiului în Occident și care păstra o mare înverșunare față de Roma, decăzută și abandonată.

Când veştile împăcării papei cu barbarii deveniseră frecvente în rândul populației, apăruseră manifestații publice împotriva episcopului roman: în timpul nopţii fuseseră afișate în oraș acuzații grele de trădare la adresa lui. Situația se agravează atunci când Grigore îl dojenește pe Ioan de Ravena fiindcă purta în viața de zi cu zi mantia episcopală, rezervată numai câtorva sărbători majore; iar când Ioan Postitorul, episcop de Constantinopol, decide să își atribuie titlul de „patriarh ecumenic”, neprevăzut de concilii, Grigore răspunde aspru și nemulțumit, pierzând şi susţinerea din capitală. Însuși Împăratul Mauriciu îi scrie, reproșându-i armistițiul plătit barbarilor, numindu-l „simplex”, naiv.

În anul 595 se poate identifica o ruptură majoră între Orient și Occident, dar mai ales în noua politică papală, care privea spre Apus. Văzând bunele rezultate obținute pe plan politic cu longobarzii, mijlocite de Theodelinda, papa scrie unei alte suverane barbare, Brunehilda, regina francilor, cerându-i să vegheze asupra disciplinei bisericii și să ofere protecție călugărului misionar Augustin. Acesta pleca de la Roma, trecând prin Galia, cu scopul de a converti poporul anglilor la catolicism, lucru pe care îl va realiza în scurt timp, aducând insulele britanice în orbita Romei.


Daca cineva te-ar intreba care a fost cel mai rau an pentru oameni, probabil ai raspunde 1347, cand ciuma a lovit Europa. Sau perioada 1941 - 1945. Sau 1918, cand pandemia de gripa a ucis peste 100 de milioane de oameni.

Realitatea e ca niciunul intre acestea nu e raspunsul corect. Anul 536 a fost cel mai rau, desi e un an fara genocid sau epidemii, arata Science Alert.



"A fost inceputul uneia intre cele mai rele perioade traite de om, daca nu cel mai rau an dintre toti", a declarat arheologul si istoricul Michael McCormick, din cadrul Universitatii Harvard. Iar situatia nu s-a imbunatatit decat incepand cu 640.

In anul 536 se implinea un deceniu de la inceperea domniei imparatului bizantin Iustinian I, zis cel Mare.

A fost anul in care s-a instalat o ceata deasa, din senin, care a blocat soarele, facand ca temperaturile sa scada brusc si sa se instaleze ani de haos in intreaga lume. Seceta facea ravagii, granele au fost distruse, s-a instalat foametea. Mai mult, in China a nins vara.

Un an intreg, zilele au aratat ca noaptea si nimeni nu stia de ce. Acum, oamenii de stiinta au descoperit ca de vina au fost o serie de eruptii catastrofice, iar dovezile se gasesc in inelele copacilor din Groenlanda, dar si in gheata din Antarctica.

Analiza recenta a unui nucleu din ghetarul Colle Gnifetti, aflat la granita dintre Elvetia si Italia, aduce noi dovezi ca asa au stat lucrurile. Nucleele de gheata sunt resurse arheologice fantastice, pentru ca straturile se depun gradual. Astfel, poate fi studiat fiecare an din istorie, aflandu-se ce s-a intamplat atunci in atmosfera.

In anul 536, zapada s-a amestecat cu cenusa vulcanica si praf, ceea ce indica o eruptie masiva. Un astfel de episod a avut loc si in 540, inrautatind situatia. Iar in 541 s-a instalat ciuma, care nu a adus cu ea decat suferinta si moarte.

Din anul 640 a aparut si un strat de plumb in nucleul de gheata. Acesta era extras si utilizat pentru fabricarea monedelor. Acest moment arata insa ca economia incepea sa-si revina, la peste 100 de ani de la momentul de cotitura.

Inventie : Hartia Igienica
Anul inventiei : sec.VI, sec.XIX
Inventatori : multipli (China,SUA,Anglia)


Hartia igienica este un servetel de hartie moale folosit pentru a mentine igiena personala dupa ce folosim toaleta pentru anumite necesitati. Este vanduta ca un sul de hartie perforata infasurata pe un cilindru de carton. Cele mai multe tipuri de hartie igienica moderna sunt realizate pentru a se descompune in bazinele septice. Hartia igienica poate fi formata din doua sau mai multe straturi de foi de hartie, pentru a oferi un aspect mai moale, mai puternic si cu o absorbtie mai buna.

Desi hartia a fost cunoscuta ca un material de impachetat in China inca din secolul II i.Hr., istoria hartiei igienice dateaza din secolul VI, la inceputurile Chinei Medievale. Folosirea hartiei igienice este documentata pentru prima data in anul 589, in scrierile savantului oficial Yan Zhitui. In anul 851, pe timpul Dinastiei Tang, un calator arab prin China a remarcat ca poporul chinez nu folosesc apa pentru a se spala dupa ce isi fac necesitatile, ci se folosesc de hartia igienica.

In Roma Antica se folosea un burete pe un bat pentru igiena personala. In alte zone ale planetei, cei bogati foloseau lana, canepa sau dantela, pe cand cei saraci foloseau orice aveau la indemana: frunze, iarba, fan, pietre, nisip, muschi, apa, zapada, ferigi, varietati de pielite de fructe, scoici sau stiuleti de porumb, depinde de tara, de conditiile meteorologice si de traditile sociale.



Cel care este creditat pentru inventarea hartiei igienice moderne comerciale este Joseph Gayetty. Acesta a introdus hartia igienica in anul 1857 si a fost disponibila pe piata pana in anii 1920. Seth Wheeler a obtinut primele brevete americane in 1883 pentru hartia igienica si pentru dozatorul de hartie igienica, modele care ulterior au devenit cele mai comune in SUA.

Hartia igienica umeda a fost introdusa in Regatul Unit de catre cei de la “Andrex” in anii 1990 si in SUA de catre cei de la “Kimberly-Clark” in 2001. A fost fabricata pentru a igieniza mai bine decat hartia igienica uscata si este mult mai folositoare pentru femeile in perioada de menstruatie.

Numai in SUA s-au vandut 26 de miliarde de suluri de hartie igienica, in valoare de 2.4 miliarde de dolari. Americanii au ajuns la o medie anuala de 23.6 de suluri per capita. Dintr-un copac se produc 45 kg de hartie igienica si sunt produse in jur de 83 de milioane de suluri zilnic. Productia globala de hartie igienica consuma aproximativ 27 000 de copaci zilnic. De aceea, din 2009, intre 22% si 48% din hartia igienica folosita in SUA provine din fermele de copaci din SUA si din Amerca Latina, restul provenind din padurile secundare si un foarte mic procent provine din padurile virgine.

Desi hartia igienica este folosita in majoritatea tarilor lumii, exista si cateva tari precum India care considera ca folosirea apei este o metoda mai curata si mai sanitara decat hartia igienica.




Prima parte AICI

Carol cel Mare şi restaurarea imperiului occidental. În anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinţa tatălui său şi cu tradiţia germanică, împărţind puterea cu fratele său Carloman. Desigur această situaţie nu convenea nici unuia dintre moştenitori şi doar moartea timpurie a lui Carloman – de care Carol se pare că nu a fost chiar străin - la numai trei ani de la preluarea puterii a făcut să se evite războiul fratricid, complicând însă lucrurile în alt sens. Văduva lui Carloman se refugiază cu copiii minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe să uneltească încercând să obţină transferarea prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta relaţiile şi aşa sensibile cu longobarzii supuşi odinioară de Pepin cel Scund şi care acum văd ocazia cea mai bună de emancipare şi eventual de revanşă, devin extrem de încordate. 

Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiază chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu, pregătindu-se de un conflict armat ce părea iminent. Între timp, în Italia situaţia se complică din ce în ce mai mult prin atitudinea regelui longobard faţă de Roma şi papalitate. După moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eternă se ajunge la mari dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuşeşte să obţină titlul de papă pentru fratele său numit Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor canonice, trecând din starea de laic direct în funcţia de episcop şi apoi de papă, Constantin trimite deja solii anunţând în regatul francilor apostolatul său. El este însă înlăturat cu ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea pretenţii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai reuşise să-l răstoarne pe Constantin al II-lea, va reuşi însă să se impună în Cathedra Petri, Ştefan al III-lea (768-772) cu ajutor franc. 

Această situaţie a nemulţumit partida prolongobardă, care va întreţine permanent revolte în Roma. La moartea papei Ştefan, oştile regelui longobard Dezideriu avansează până sub zidurile Romei şi declanşează în oraş o puternică revoltă prolongobardă. Urmaşul canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor, cerere urmată fără prea mari ezitări de Carol, ce aştepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care în cadrul deja amintitei sale politici, făcea acum chiar presiuni asupra papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul său. Pentru Carol acest război devine deci unul de apărare a propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalităţii. A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 şi încheiat un an mai târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, şi detronarea lui Dezideriu. Carol se încoronează la Pavia în anul 774 cu coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea personală a Lombardiei cu regatul său.

Încă în acelaşi an, Carol va face o vizită la Roma, prilej cu care în ziua de Paşti este reînnoită „Dania lui Pepin”. Documentul redactat cu această ocazie a fost depus în mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficială papală a epocii redactând aşanumita „Liber Pontificalis” relatează cu lux de amănunte acest ceremonial făcând însă referiri destul de succinte la conţinutul documentului, ceea ce ne lasă să înţelegem că această „danie” a fost la fel de puţin efectivă ca cea a lui Pepin.  Cu toate acestea, legăturile între papalitate şi regatul francilor se strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totală a tuturor punţilor de legătură cu Constantinopolul, care continuă să se considere singur urmaş al Imperiului Roman şi protector al Romei. 

Papa Hadrian devine naşul lui Pepin, fiul lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep să devină ceva normal. Din anul 781, papa renunţă la datarea documentelor curiei sale după domniile împăraţilor din Constantinopol recurgând la cronologia bazată pe pontificatele papale. Încă în acelaşi an, papalitatea va bate şi monedă nouă, înlocuind efigia împăraţilor fără nici o autoritate asupra Romei cu efigia papală. Toate acestea arată clar ruptura definitivă a Romei de Imperiul Roman de Răsărit, născându-se premisele restaurării unui imperiu în Europa Apuseană.

Această situaţie de linişte şi înflorire a autorităţii papale în Roma a fost tulburată însă la începutul pontificatului următorului papă, Leon al III-lea (795-816), acuzat de populaţia urbei de tot felul de nelegiuiri. Când nemulţumirile romanilor s-au transformat în revoltă, papa fuge din oraş căutând adăpost la Carol cel Mare, pe care îl găseşte în tabăra militară de la Padeborn. Tot spre tabăra lui Carol se îndreptau şi reprezentanţii opoziţiei romane cu plângerile lor împotriva papei. Iată deci cum Carol se vede practic pus în situaţia de judecător al cauzei romane. Suveranul franc hotărăşte să îl repună pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promiţând în acelaşi timp cetăţenilor Romei o analiză atentă a plângerilor lor. Problema se rezolvă într-un conciliu organizat de Carol cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul căruia papa este repus în toate drepturile sale, după ce depune în mod solemn un jurământ de purificare. 

Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de Crăciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspăt reabilitatul papă îi va aşeza lui Carol pe cap diadema imperială în timp ce acesta era cufundat în rugăciune la Confesio Petri şi în timp ce poporul Romei aclama cu cuvintele „Augustus” şi „Imperator”. Din nou Occidentul avea un împărat şi un franc din dinastia carolingiană a fost cel ce a obţinut această supremă funcţie lumească. Interesant este că în „Vita Caroli Magni” redactată de călugărul Einhard, un contemporan al evenimentelor şi un apropiat al lui Carol cel Mare, cele petrecute în noaptea de Crăciun a anului 800 la Roma sunt menţionate aproape marginal. Se pare că autorul cronicii nu a considerat încoronarea imperială ca un eveniment deosebit şi nicidecum ca punct culminant al vieţii lui Carol cel Mare.

 După unele izvoare, actul încoronării imperiale ar fi displăcut profund nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în momentul aclamării noului împărat. De asemenea se afirmă că nici Carol nu ar fi fost încântat de iniţiativa papei, afirmând că dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte nu ar fi călcat în biserică în acea zi. Pe de altă parte există însă izvoare ce afirmă că împotriva aparenţelor, Carol personal ar fi pus la cale întregul scenariu încă din tabăra de la Padeborn, ultimele amănunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma, încoronarea fiind preţul pe care Leon a trebuit să-l plătească pentru reabilitarea sa.

Dacă aceste evenimente s-au întâmplat cu sau fără voia lui Carol se pare că nu vom şti niciodată şi în fond acest aspect nici nu are o importanţă deosebită pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca toată istoria medievală a Occidentului European, va fi relaţia dintre papalitate şi imperiu în general şi între papă şi împărat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act de mulţumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Crăciunului, reabilitare mijlocită de suveranul franc. 

Pe de altă parte, papa avea nevoie de un împărat puternic pentru a-şi întări poziţia în Italia, împărat care spre deosebire de cei din Constantinopol să poată interveni efectiv în cazul în care Roma era ameninţată şi în acelaşi timp să se afle la o distanţă suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea să nu fie sufocată de autoritatea sa în politica peninsulară. Nu este însă sigur că lui Carol cel Mare i-a convenit să primească coroana imperială din mâna papei şi cu atât mai puţin din mâna unui papă ca Leon al III-lea, atât de contestat în Roma. Cert este că atunci când Carol îl ridică în anul 813 pe fiul său Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france relatează că acesta a fost încoronat de chiar Carol, fără intervenţia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune chiar că Ludovic şi-a pus singur pe cap coroana aşezată iniţial de tatăl său pe masa altarului capelei palatine. 



Care variantă este reală, este lipsit de importanţă, relevant este faptul că acum se neagă practic pentru prima dată exclusivitatea dreptului încoronării de către papalitate, propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma. Această idee nu s-a bucurat însă de prea mare succes, o legitimitate de necontestat fiind preferată de toţi suveranii franci urmaşi ai lui Carol. Acest lucru se demonstrează deja în anul 816, când Ştefan al IV-lea, urmaşul lui Leon al III-lea, întreprinde o călătorie în regatul francilor, prilej cu care Ludovic se lasă din nou încoronat la Reims cu o coroană adusă de la Roma şi care se spune că a fost făurită din diadema imperială a lui Constantin cel Mare. Şi celălalt fiu al lui Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatăl său fără papă, se lasă încoronat din nou la Roma din mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite şi pe fiul său Ludovic al II-lea să fie încoronat deşi era doar coregent. 

De acum, prin aceste acte ale urmaşilor lui Carol, a dispărut orice dubiu şi s-a consfinţit faptul că Roma şi episcopul ei sunt singura autoritate care poate înfăptui încoronarea imperială. Iată deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor Occidentului începe să prindă contur, în mare parte datorită slăbiciunii suveranilor franci ce abandonează linia politică destul de tranşantă pe care Carol cel Mare o trasează în relaţiile cu Roma şi conform căreia papa era doar reprezentantul spiritual al imperiului. Această concepţie a lui Carol reiese clar din răspunsul pe care i-l trimite papei Leon al III-lea cu prilejul tradiţionalei predări a cheii de la mormântul Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise să-l ajute pe suveran prin rugăciune în misiunea acestuia de a răspândi şi înălţa creştinismul".
 
Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în momentul încoronării imperiale a lui Carol cel Mare asupra majorităţii teritoriilor Europei Occidentale creştine. Această expansiune teritorială impresionantă s-a datorat mai multor campanii militare victorioase, desfăşurate în parte în interiorul regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a forţelor centrifuge, dar şi în afara graniţelor, în scopul cuceririi de noi teritorii atât pentru folosul regatului, cât şi al misiunii de creştinare.

După ocuparea teritoriilor longobarzilor din Italia de Nord, Carol porneşte cu oastea francă spre sud unde supune Beneventul devenit independent după desfiinţarea statului lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz, ducatul nu a fost definitiv desfiinţat, Carol preferând să existe acest "tampon" între imperiul său şi posesiunile bizantine, chiar dacă supunerea este evidentă din moment ce urmaşul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea Beneventului decât cu acceptul şi confirmarea lui Carol.

Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat şi care îşi extinde autoritatea şi asupra zonelor Carintiei, locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el susţine şi misiunea de creştinare promovată de francul Rupert, ctitor al mănăstirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei şi care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuşeşte chiar să înfrângă o răscoală a slavilor carantani păgâni, ceea ce îi dă şi mai mare încredere în forţa şi independenţa ducatului său. Susţinerea de către Tassilo a socrului său Dezideriu şi a cumnatului Arichis, au oferit însă motive întemeiate lui Carol să intervină militar pentru supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol, reuşind în acest fel să-şi păstreze titlul şi stăpânirea, dar pregătirile de război ale lui Tassilo şi mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determină pe suveranul franc să cucerească definitiv Bavaria şi să o anexeze definitiv desfiinţând instituţia ducatului. Ducele părăsit de vasalii săi este prins şi judecat în anul 788 la Ingelheim pentru înaltă trădare şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată din ordinul lui Carol la mănăstire pe viaţă în afara Bavariei.

Din conflictul cu Bavaria şi cu ducele Tassilo, se naşte practic războiul cu avarii aliaţi ai bavarezilor. Aceşti călăreţi asiatici aşezaţi în răsăritul Câmpiei Pannonice, nu mai înspăimântau în această perioadă Europa cu expediţiile lor de jaf, aşa cum cu o uşoară notă propagandistică reiese din izvoarele france interesate să confere războiului caracter de apărare a creştinătăţii. Avarii întârzie cu ajutorul în călăreţi promis lui Tassilo şi văzând că nu îşi mai pot salva aliatul s-au mulţumit să prade Bavaria şi toate teritoriile de dincolo de Enns. Fiind înfrânţi de mai multe ori de cavaleria francă se văd însă nevoiţi să înceapă negocieri de pace cu noii şi puternicii lor vecini din vest. Dar tratativele purtate la Worms în anul 790 eşuează datorită neînţelegerilor legate de frontiera comună ducând implicit la declanşarea războiului în anul următor. Însoţită de o flotă ce coboară pe Dunăre, armata francă se îndreaptă sub comanda personală a lui Carol cel Mare spre răsărit trecând râul Enns şi făcând joncţiunea în zona vărsării râului Raba cu o a doua coloană venită din Italia şi comandată de viceregele Pepin. 

După mai multe ciocniri, în anul 796, întregul teritoriu dintre Tisa şi Dunăre este ocupat de franci fiind cucerit şi „Hringul avaric”, reşedinţa fortificată cu mai multe valuri concentrice de pământ a kaganului iar impresionantele comori ale acestuia sunt duse la Aachen şi Roma. Slăbiţi şi de lupte interne, avarii ajung în părţile apusene sub dominaţie francă iar în părţile răsăritene sub dominaţie bulgară. Avari creştinaţi mai sunt pomeniţi în anul 805 când sunt aşezaţi în zona de la vest de Raba iar până în anul 822 sunt menţionaţi reprezentanţi ai acestora participanţi la conciliile imperiale, dispărând apoi definitiv din peisajul isto­riei.

La procesul intentat lui Tassilo la Ingelheim, unul dintre capetele de acuzare îl constituia şi felonia, trădarea şi laşitatea dovedită de acesta încă pe vremea lui Pepin cel Scund, în timpul războiului cu Aquitania, când ducele bavarez, pe motiv de boală, a părăsit cu oştenii săi armata regală. Supunerea Aquitaniei nu i-a reuşit lui Pepin, acest teritoriu rămânând la fel ca şi Bavaria într-o situaţie de largă autonomie, vecină cu independenţa. Carol cel Mare va îndeplini ceea ce nu a putut realiza tatăl său profitând de unele probleme interne ale ducatului ce culminează cu uciderea ducelui Waifar de către proprii săi vasali în anul 768. Carol intervine pentru restabilirea ordinii iar urmaşul ducelui ucis se refugiază în Gasconia de unde este însă extrădat de comitele acestei provincii, pe nume Lupus. Deducem din această situaţie că la acea dată comitele Lupus al Gasconiei era deja supus lui Carol cel Mare iar în ceea ce priveşte Aquitania, după anul 768 nu mai este pomenit de izvoare vreun duce.

Din Aquitania, Carol îşi îndreaptă privirile peste Pirinei, spre posesiunile arabe, unde o invazie i se părea posibilă după anul 778, când Emiratul Omeiazilor se desprinsese de Califatul Arab şi se confrunta cu probleme interne ce păreau a-l face vulnerabil. Izvoarele menţionează chiar o delegaţie a opoziţiei arabe ce vine în tabăra lui Carol de la Padeborn încă în anul 777, solicitând ajutor franc şi făcând să încolţească în mintea lui Carol ideea eliberării creştinătăţii hispanice. Planul era îndrăzneţ şi periculos iar importanţa pe care regele o dă acestei expediţii se poate vedea din faptul că se pune personal în fruntea armatei care trece Pirineii într-o coloană principală prin Gasconia, peste Pamplona secondată de o a doua armată ce vine dinspre Septimania, peste Barcelona.

 După joncţiune, masiva armată reuşeşte să înainteze până la Zaragoza, punct strategic ce putea asigura forţarea fluviului Ebro deschizând accesul spre partea de sud a peninsulei. Puternicele fortificaţii ale Zaragozei rezistă însă asediului francilor iar Carol se vede nevoit să renunţe la ofensivă. Mai mult, la retragerea peste Pirinei, o ambuscadă a bascilor aduce mari pierderi ariergardei armatei france în trecătoarea Roncesvalles, unde îşi pierde viaţa şi Roland, marcgraful Bretoniei, devenit erou al poemeului „Cântecul lui Roland” capodoperă a creaţiei literare medievale. Cert este că Peninsula Iberică a trebuit abandonată şi carolingienii au fost nevoiţi să se mulţumească cu Catalonia, care în anul 801, după cucerirea definitivă a Barcelonei devine Marca Spaniolă a regatului.

Retragerea din Spania a fost foarte precipitată şi se pare că nu s-a datorat doar zidurilor Zaragozei ci şi unor veşti rele ce soseau în tabăra lui Carol tocmai din Saxonia, unde izbucneşte o puternică răscoală. Conflicte cu neamul încă necreştinat al saxonilor au existat cu mult timp înainte ca Saxonia să fie supusă de Carol după un război anevoios şi lung de aproape 30 de ani. Conflictul a început în anul 772, cu o expediţie de pedepsire organizată de franci ca răspuns la permanentele incursiuni de jaf ale saxonilor. Cu acest prilej a fost distrus de franci un important loc de cult al saxonilor păgâni şi o coloană sacră numită „Irminsul”, ceea ce a generat o puternică indignare şi o violentă mişcare de rezistenţă generalizată. Rezultatul a fost o permanentă stare de război în care saxonii sunt sprijiniţi şi de frizoni şi danezi. Chiar după ce în urma victoriei obţinute de Carol cel Mare la Verden pe râul Aller sunt executaţi în mare parte rebelii căzuţi prizonieri, revolta continuă şi se manifestă în anumite zone şi după creştinare. O oarecare liniştire a acestei provincii se înregistrează abia după ce se efectuează masive schimburi de populaţii prin care se sparge unitatea etnică a Saxoniei. Prin integrarea treptată a acestui teritoriu, se deschide şi posibilitatea extinderii regatului în secolele următoare spre teritoriile locuite de slavi la est de Sale şi Elba.

În acest fel, imperiul stăpânit de Carol cel Mare devine cel mai întins stat european de după prăbuşirea Imperiului Roman, acoperind un spaţiu imens, din Catalonia până în Pannonia şi din Benevent până la gurile Elbei.
 
Organizarea Imperiului Carolingian. 

Un stat atât de întins ca cel al carolingienilor implica desigur destule probleme de administrare şi conducere. În perioada precedentă s-a demonstrat destul de evident că administrarea prin duci sau conţi cu puteri mari în ducatele şi comitatele lor, poate duce la desprinderea unor teritorii sau cel puţin la o autonomie periculoasă cu mari tendinţe centrifuge. Exemplele Bavariei sau Aquitaniei sunt concludente în acest sens. 

Probabil din aceste motive Carol cel Mare nu mai numeşte un nou duce al Aquitaniei în persoana vreunui vasal puternic, ci îl desemnează în anul 781 vicerege pe fiul său Ludovic, născut în timpul campaniei din Spania şi încoronat de papă. Astfel locuitorii şi nobilii Aquitaniei au fost încântaţi să îşi păstreze integritatea teritorială şi chiar să devină regat având în frunte un minor, deşi în realitate provincia se supunea direct suveranului şi toată puterea se concentra în mâna lui Carol. În Saxonia supusă cu greu şi aflată practic permanent sub ceea ce astăzi am numi „lege marţială” şi care atunci a fost stipulată în actul numit „Capitulatio de partibus Saxonie” redactat în anul 782, adunările poporului specifice democraţiei militare sunt interzise.

 Pentru un control mai eficient teritoriul a fost împărţit în mai multe comitate ce nu respectau graniţele vechilor teritorii tribale şi care au fost  supuse direct puterii centrale în numele căreia conduceau nu nobili, ci funţionari. În Bavaria, după înlăturarea lui Tassilo, ducatul este desfiinţat iar administraţia provinciei este încredinţată unui cumnat de-a lui Carol, pe nume Gerold, originar din Suabia şi care nu a fost numit duce ci prefect. Şi în alte provincii funcţiile ducale au fost desfiinţate, existând eventual posibilitatea ridicării unor baroni în funcţii administrative fără însă a li se acorda un titlu superior. Prin aceasta ei nu se diferenţiau prin titlu de ceilalţi seniori ai provinciei şi ca atare aceştia nu le puteau deveni vasali, toată nobilimea unei astfel de provincii având deci un singur senior comun în persoana regelui.  Prefectul Bavariei, Gerold, a fost însărcinat iniţial şi cu supravegherea teritoriilor avarice proaspăt cucerite, dar după moartea sa survenită într-o luptă cu avarii răzvrătiţi aceste teritorii trec sub o administraţie militară primind în anul 805 forma unei mărci de graniţă conduse de un marcgraf sau marchiz cu largi atribuţiuni militare. În acest fel se introduce o nouă formă de administrare specifică teritoriilor de graniţă permanent ameninţate: marca. 

Asemenea mărci s-au mai înfiinţat şi în alte părţi ale imperiului pentru protecţia provinciilor limitrofe cum ar fi: în Catalonia Marca Spaniolă, în zona Boemiei Marca Sorbă, în zona galilor din Armorica Marca Bretonă sau în zona Iutlandei Marca Daneză. În aceste teritorii, marcgraful avea puteri mult mai mari decât comiţii din interiorul regatului, în special în domeniul militar, ceea ce va duce treptat la reînnoirea puterii ducale în aceste zone, în special după moartea lui Carol cel Mare. Îndesirea reţelei comiţilor şi comitatelor, subordonarea directă a acestora prin dispariţia instituţiei ducale mijlocitoare, au generat necesitatea instituirii unei noi forme de control a administraţiilor locale din imensul teritoriu. 

Această funcţie a fost preluată de aşa-numiţii „împuterniciţi regali” sau „missi dominici”, trimişi anual în provincii începând din anul 802. Se pare că în acelaşi an, întregul teritoriu a fost împărţit în regiuni missatice, care fiecare în parte erau vizitate de un reprezentant laic, de obicei funcţionar şi unul eclesiastic, de obicei călugăr. Aceştia îl informau pe suveran asupra problemelor şi situaţiilor specifice fiecărei regiuni şi aveau în acelaşi timp datoria să facă cunoscute poruncile monarhului în aceste zone, să supravegheze administraţia locală şi să ţină scaun de judecată în numele regelui. 

Această instituţie utilă dar pentru mulţi deranjantă a decăzut şi a fost abandonată după moartea lui Carol cel Mare, pierzându-şi orice eficienţă în momentul în care conciliile imperiale încep să-şi impună voinţa în alegerea unor missi care nu mai sunt oameni de încredere ai regelui ci dimpotrivă, aleşi din rândul celor pe care ar fi trebuit să-i controleze. O ultimă şi decisivă lovitură se dă acestei instituţii în momentul în care nu se mai ţine cont de împărţirea în regiuni missatice, repartizarea missilor făcându-se pe vechile regiuni istorice cu puternică personalitate şi când episcopii preiau calitatea missatică pentru diocezele lor în domeniul bisericesc iar comiţii devin missi pentru teritoriile lor administrative în domeniul laic.

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian. 

Carol cel Mare a încetat din viaţă la Aachen pe data de 28 ianuarie 814, în vârstă de cca. 70 de ani şi a fost înmormântat în atriumul capelei palatine ctitorite de el. Încă cu 8 ani înainte, Carol stabileşte dreptul la succesiunea şi administrarea imperiului după moartea sa, cuprinzându-le într-un act normativ numit "Divisio Imperii" pe care au prestat jurământ mai marii imperiului după ce fusese supus autentificării papale. Prin acest act, teritoriile Aquitaniei şi Italiei existente deja ca regate erau extinse prin alipirea unor teritorii marginale şi alături de teritoriul Franciei propriu-zise urmau să formeze cele trei unităţi teritoriale mari ce urmau a fi moştenite de cei trei fii ai lui Carol. La această decizie au contribuit tradiţia francă şi dreptul succesoral germanic, dar şi realitatea imposibilităţii administrării unitare a imensului teritoriu de către vreunul dintre urmaşii marelui suveran. În plus, pe baza unui principiu al cărui faliment s-a demonstrat deja de mai multe ori în cursul istoriei, se vroia ca prin dragoste frăţească şi înţelegere, unitatea imperiului să se menţină.

 Dar nu acest principiu, ci doar moartea timpurie a lui Pepin, fratele ce primise ca moştenire Italia şi a celorlalţi urmaşi în 810 şi 811, au făcut ca fiul mai mare Ludovic zis cel Pios să ajungă să conducă singur aproape întregul imperiu al tatălui său. Urmând exemplul ilustrului său părinte, Ludovic se îngrijeşte încă din timpul vieţii să asigure succesiunea cât mai dreaptă între urmaşii săi. Deja în anul 817, după ce monarhul suferise la vârsta de numai 40 de ani, un accident ce l-ar fi putut costa viaţa, el impune în adunarea imperială de la Aachen, în prezenţa celor mai mari potentaţi ai imperiului, actul numit "Ordinatio Imperii". Prin acest document succesoral, fiul mai vârstnic, Lothar, este asociat la domnie şi numit succesor principal al celei mai mari părţi a teritoriului şi moştenitor al titlului imperial. 

Fraţii săi mai tineri, Pepin şi Ludovic trebuiau să se mulţumească cu regatele Aquitaniei şi Bavariei. Prin acest act, pentru prima dată la franci se încerca impunerea principiului primogeniturii, deci legiferarea tuturor drepturilor pentru primul născut masculin, reducerea pretenţiilor celorlalţi moştenitori şi ca atare păstrarea unităţii statale, anihilarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Acestea au fost şi motivele pentru care noile măsuri au fost repede îmbrăţişate atât de marii seniori cât şi de capii bisericii, cu toate că practic ele încălcau vechea tradiţie francă de egalitate între urmaşii masculini. Bineînţeles, au existat şi nemulţumiri în rândul celor ce se considerau nedreptăţiţi conform tradiţiei de moştenire. 

Astfel deja în acelaşi an, Bernhard, nepotul împăratului ce conducea regatul Italiei ca regent, se ridică împotriva autorităţii centrale. Revolta este însă repede înfrântă iar Bernhard pedepsit prin orbire şi alte torturi în urma cărora a şi murit la scurt timp. Pedepsirea aspră a răzvrătitului italian se vroia un exemplu pentru toţi cei ce ar fi nutrit tendinţe separatiste sau ar fi încercat să se opună ordinaţiei imperiale de la Aachen.

Ironia istoriei a făcut însă ca prima încercare de încălcare a ordinaţiei să fie făcută de chiar iniţiatorul ei Ludovic cel Pios. Suveranul încearcă introducerea testamentară şi a celui de-al patrulea fiu, născut ulterior emiterii actului succesoral, dintr-o a doua căsătorie cu Judith de Welfen. Ambiţioasa regină dorea să impună chiar poziţia primordială pentru fiul ei Carol, zis ulterior Pleşuvul. Primele demersuri pentru modificări la "Ordinatio Imperii" se fac cu prilejul conciliului imperial de la Worms din anul 829, dată de la care se declanşează un adevărat război de familie, de fapt un război dinastic izbucnit în mod paradoxal înainte ca suveranul să fi murit.

 Primul care se revoltă, în anul 831, este fireşte fiul cel mai afectat de modificarea ordinaţiei, Lothar, care se împacă însă la scurt timp cu tatăl său spre indignarea celorlalţi doi fii Pepin şi Ludovic, ce îşi văd ameninţate stăpânirile şi aşa mici promise lor. Acum aceşti doi prinţi se revoltă, după ce fuseseră aliaţi ai tatălui lor, împotriva lui Lothar. Un an mai târziu, în 832, toţi cei trei moştenitori se aliază împotriva tatălui lor, care tot mai influienţat de Judith de Welfen îl favorizează din ce în ce mai mult pe mezinul Carol. 

Când confruntarea armată părea inevitabilă, înaintea bătăliei, întreaga armată imperială trece în tabăra prinţilor de la Kolmar, tabără în care poposise şi papa venit de la Roma pentru a mijloci pacea şi care este cu dibăcie folosit de prinţi care lasă să se înţeleagă în tabăra imperială că suveranul pontif este de partea lor. Rezultatul este că Ludovic cel Pios cade prizonier fiind obligat în anul 833 la Soissons în faţa lui Lothar, a potentaţilor imperiului şi a poporului uimit să recunoască numeroasele învinuiri ce-i erau aduse, să se umilească depunând spada şi însemnele puterii pe altarul bisericii şi să renunţe la domnie. 

Cu acest spectacol dezolant pentru o societate bazată pe relaţii vasalice, Lothar a întins coarda peste măsură fiind părăsit de fraţii săi care trec din nou în tabăra lui Ludovic cel Pios pe care îl scot din mămăstirea St. Denis repunându-l în tron. De data aceasta Lothar se vede nevoit să se umilească implorând iertare fiind obligat să se retragă în Italia, teritoriu ce i-a fost desemnat spre stăpânire şi oarecum exil. El este însă însoţit de mulţi prieteni de-ai săi şi partizani ai ordinaţiei din 817, adepţi ai unui imperiu stabil şi puternic cu dreptul succesoral legiferat, ce le putea garanta posesiunile.

Perioada următoare este marcată de numeroase tentative de modificare a actului succesoral din anul 817, negociate pe rând cu fiecare dintre urmaşii interesaţi şi încheiate fără prea mari rezultate. Tratative s-au purtat în 835, 837 şi 839, de fiecare dată influenţabilul Ludovic dând dreptate fiului cu care tocmai se purtau negocieri şi defavorizând pe cei cu care tocmai negociase sau urma să negocieze, generând un perpetuu cerc vicios şi o perioadă de incertitudine politică. Singura simplificare a situaţiei se produce în anul 838, când se stinge de moarte bună unul dintre pretendenţi, prinţul Pepin.

În anul 840, la Ingelheim moare apoi şi Ludovic cel Pios. Cel ce deja de la vârsta de 40 de ani a dorit să lase în bună ordine succesiunea imperiului se stinge fără o legislaţie succesorală unanim acceptată, lăsând ţara într-o anarhie totală, în care toate condiţiile erau prielnice unui lung şi sângeros război dinastic. Deja în anul următor, Ludovic de Bavaria se aliază cu fratele său vitreg Carol Pleşuvul împotriva lui Lothar, care se considera moştenitor de drept al imperiului pe baza ordinaţiei imperiale ce de fapt nu fusese niciodată anulată sau modificată. Ludovic şi Carol stăpâneau Bavaria şi Aquitania în calitate de regi, de fapt tot în conformitate cu ordinaţia din 817, doar că în locul defunctului Pepin moştenirea este preluată de Carol. Lothar este însă blocat în Italia unde are puţin suport politic şi militar în peninsula permanent sfâşiată de conflicte şi interese politice multiple, ceea ce le dă posibilitatea celor doi moştenitori secundari să-şi extindă autoritatea şi asupra teritoriului Franciei propriu-zise. 

Simţindu-se însă stăpân pe Roma, Lothar considera că are în mână cea mai bună carte pentru realizarea pretenţiilor sale imperiale: papalitatea. Tocmai aceste tendinţe ale lui Lothar i-au făcut pe Carol şi Ludovic, altminteri firi foarte diferite, să se unească împotriva lui şi să-l înfrângă în anul 841 în bătălia de la Fontenoy. Cu o bătălie însă nu era câştigat războiul, iar Lothar îşi regrupează forţele reuşind printr-o abilă politică să atragă de partea sa şi o parte a aristocraţiei din regatele fraţilor săi şi chiar să sprijine "Stilinga", marea şi sângeroasa răscoală izbucnită în Saxonia niciodată definitiv supusă şi care intra în stăpânirile lui Ludovic.

 De asemenea se pare că Lothar nu a fost străin nici de tot mai desele incursiuni ale normanzilor în provinciile din nord-vestul Franciei şi nici de intensificarea presiunilor maurilor în Marca Spaniolă şi a incursiunilor acestora în Aquitania lui Carol Pleşuvul. Toate acestea îi determină pe cei doi regi: Carol Pleşuvul şi Ludovic zis "Germanicul", să încheie o alianţă oficială şi deschisă în faţa vasalilor şi armatelor lor adunate la Strassbourg în anul 842. În opera istoriografică a lui Nithard: "Historiarum Libri quator" sunt consemnate faimoasele "jurăminte de la Strassbourg", interesante mai mult pentru cercetarea lingvistică fiind dintre cele mai vechi monumente de limbă germană şi franceză veche, dar şi pentru cercetarea istorică.

 Regele Ludovic, educat în spirit germanic şi stăpânitor al unei zone puternic germanice, rosteşte legământul în "lingua romană", adică în franceza veche iar Carol Pleşuvul trebuie să rostească acelaşi text în "limba tedescă" adică germana veche, pentru ca fiecare rege să fie înţeles de luptătorii aliatului său. Cu acest prilej sunt pentru prima dată atestate scris cele două limbi, ceea ce reprezintă cea mai plauzibilă dovadă a faptului că teritoriile de vest ale imperiului se romanizaseră datorită puternicei culturi galo-romane ce a reuşit să se impună asupra tuturor migratorilor ce au trecut sau s-au aşezat aici. În schimb teritoriile răsăritene, cuprinzând în majoritate zone din afara fostului limes roman şi dominate de elemente germanice şi-au dezvoltat o cultură proprie şi au păstrat limba tradiţională. 

Astfel în această perioadă, breşa născută încă în perioada merovingiană din rivalităţile dintre Austrasia şi Neustria se adânceşte, ducând practic la formarea popoarelor german şi francez şi nu în ultimul rând la geneza celor două mari state medievale europene, Germania şi Franţa.

Întorcându-ne însă în secolul al IX-lea, alianţa de la Strassbourg, atacurile normande şi maure, răscoala din Saxonia şi interesul unei părţi însemnate a marilor nobili de restabilire a ordinii, au dus la oprirea ostilităţilor şi la ratificarea în august 843 a tratatului de la Verdun. Aici se prevedea ca Lothar să stăpânească Italia şi în linii mari teritoriile de la est de Ron şi vest de Rin, până în Frizia la Marea Nordului, teritoriu numit Francia de Mijloc. Ludovic Germanicul va intra în stăpânirea teritoriilor viitoarei Germanii, de la est de Rin, zonă numită încă Francia Răsăriteană iar Carol Pleşuvul preia prerogativele regale pentru teritoriile Franciei Apusene de la vest de Ron şi Meuse, viitoarea Franţă. Dintre cei trei, Lothar păstra în continuare titlul de împărat, care însă nu-i conferea nici un fel de suzeranitate asupra celorlalţi doi fraţi. Prin păstrarea titlului imperial şi a denumirii de ansamblu a Franciei se urmărea menţinerea ficţiunii imperiale şi a unităţii statale. Totuşi sistemul patrimonial de împărţire a statului între urmaşi a biruit în faţa principiului păstrării unităţii şi a eforturilor de impunere a principiului primogeniturii.

Ruptura produsă acum este de fapt atât de profundă încât nu se face simţită doar la nivelul superior, al conducerii, ci şi la nivelul vieţii administrative, culturale şi spirituale. Cancelaria imperială a lui Carol cel Mare este şi ea desfiinţată şi împărţită. Lothar încearcă prin numirea unui cancelar unic în persoana fostului cancelar regal din Italia să îşi impună fără prea mare succes autoritatea în acest domeniu. Prin numirea arhiepiscopului de Mainz în anul 870 cancelar al Franciei nu se reuşeşte de fapt decât concentrarea la Mainz a întregii cancelarii de limbă germană. 

Chiar şi în domeniul istoriografiei este relevant faptul că analele imperiale se opresc în anul 829, an în care declinul marelui stat carolingian este evident. În părţile apusene, aceste anale sunt continuate de arhiepiscopul Hinkmar de Reims în aşa-numitele „Annales Bertiniani” în timp ce pentru părţile răsăritene istoriografia va continua prin „Analele de la Fulda”.

În plan politic perioada imediat următoare este în continuare marcată de rivalităţi şi lupte pentru supremaţie. Lothar, grav bolnav, înainte de a se retrage la mănăstirea din Prüm, hotărăşte în anul 855 o subîmpărţire a teritoriilor sale între cei trei fii ai săi. Italia şi calitatea imperială le moşteneşte fiul cel mare Ludovic al II-lea (855-875). Fiul mijlociu Lothar va primi teritoriul care îi va păstra şi numele Lotharingia (Lorena, Lotringen) iar mezinul Carol va prelua conducerea Burgundiei cu o parte din Provence. Lothar şi Carol mor însă tineri, în 863 şi 869, bolnavi de epilepsie şi fără urmaşi iar teritoriile lor încep să ofere din nou prilej de dispută. În timp ce împăratul Ludovic al II-lea încearcă să-şi impună pretenţiile asupra provinciilor sudice, Lotharingia cu mult dorita capitală a lui Carol cel Mare, Aachen, devine mărul discordiei între Francia Apuseană şi Francia Răsăriteană. 

Pentru evitarea unui iminent conflict se încheie iniţial o înţelegere la Meersen în anul 870, prin care teritoriul este împărţit. Dar slăbiciunea demonstrată de partea de apus a Franciei îi face pe cei din răsărit să cucerească în anul 880 aproape tot teritoriul Lotharingiei şi să obţină legiferarea acestei situaţii prin tratatul încheiat la Ribemont în acelaşi an. În urma acestui tratat se conturează în fostul Imperiu Carolingian deja destul de clar graniţele viitoarelor state medievale: Franţa, Germania şi Italia.

Dar în istoria Europei se mai poate menţiona chiar şi o scurtă restaurare a vechiului imperiu şi a majorităţii teritoriilor ce ţineau de acesta, sub cel mai tânăr fiu al lui Ludovic Germanicul, împăratul Carol cel Gros (876-887). După ce a fost recunoscut în anul 876, după stingerea fără urmaşi a lui Ludovic al II-lea, rege al Italiei şi împărat, este ales şi rege al Franciei Apusene, deoarece din linia dinastică a lui Carol Pleşuvul nu mai rămăsese decât un minor incapabil să conducă ţara. Dar cum se întâmplă adesea în istorie, după acest reviriment mai mult conjunctural,  prăbuşirea a fost definitivă. Detronat de aristocraţia nemulţumită de incapacitatea sa de a ţine în mână întregul teritoriu, ameninţat din nord de vikingii care în iarna anului 885-886 ajung chiar să asedieze Parisul, Carol cel Gros nu se mai poate impune nici în părţile răsăritene.

În Burgundia şi în Provence, contele Bosso de Vienne, cumnatul lui Carol Pleşuvul se emancipează de sub suzeranitatea carolingiană. La nord de teritoriile lui Bosso, sub Rudolf de Welfen se întemeiază în anul 889 Regatul Burgundiei de Nord iar în teritoriile Franciei Apusene, contele Hugo de Paris din familia capeţienilor va ocupa tronul, astfel încât practic în toată partea de vest a fostului imperiu domneau suverani necarolingieni. În Italia se duceau lupte pentru supremaţie între ducele de Spoleto şi marcgraful de Friaul, ambii necarolingieni. Doar în teritoriile răsăritene se mai încerca păstrarea liniei dinastice carolingiene, măcar cu un bastard, Arnulf de Carintia, nepot nelegitim al lui Carol cel Gros, care este încoronat rege. Dar şi în aceste părţi dinastia carolingiană va fi înlocuită în anul 911.


Este lipsit de orice îndoială că cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o existenţă efemeră, de cele mai multe ori limitată la durata vieţii unei personalităţi marcante din istoria acestor popoare. Francii au făcut excepţie de la această regulă, ei edificând un stat ce a durat mai mult în timp şi care a reuşit să supravieţuiască personalităţilor ce i-au asigurat ascensiunea, şi a culminat cu restaurarea Imperiului occidental.

Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele.

Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi stabileşte centrul de putere. Moştenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militară a comandantului roman al Galiei, Egidius. După cum s-a mai arătat, după căderea Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stăpânire o mare parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui Childeric.

Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.

În anul 486, el îl atacă pe tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul reprezentant al autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o puternică rezistenţă, francii reuşesc să cucerească oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se refugieze în statul vizigoţilor, de unde este însă predat lui Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile acestuia. Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la Ravena, în anul 493. Clovis se căsătoreşte cu moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci şi capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolică şi bucurându-se de mare credibilitate în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.

 Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci şi a autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în această etapă doar pe cale spirituală. Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge. Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord, care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.

În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.

Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.

Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508. Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică-regalitate în statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis „unealta lui Dumnezeu”.

Regatul franc merovingian.

Conform vechiului obicei germanic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, încercându-se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să devină soţia regelui franc Chlotar.

Această prinţesă a devenit cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi nefericită cu Chlotar, care o determină să se retragă la mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsă colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai culturii clasice romane în Galia.

Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, născut de o concubină a regelui înaintea căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai important urmaş din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsăritene ale regatului şi devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533-548) a reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons.

Dar deja în anul 561, regatul este din nou împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din neînţelegeri patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un război fratricid, generat şi acutizat de ceea ce istoriografia a numit „cearta reginelor”.
Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o înlăture pe soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild şi în cele din urmă chiar să-l determine pe regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a propriului soţ Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa Fredegunde.

Foarte curând şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei, Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit faţă în faţă pe cele două regine rivale Fredegunde şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi şi cumnat al celor două regine rivale, Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să dobândească pentru sine şi pentru Burgundia rolul preponderent şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin care recunoaşte succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia.

 Prin acest act balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe care o promovează îşi atrage duşmani atât în Austrasia cât şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă şi la alianţa rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei şi rege al Neustriei. În anul următor, 614, armata neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi burgunzi pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde, care era din nou regentă pentru strănepotul ei, după ce supravieţuise fiului şi nepotului.

Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie, fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odată cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizării dintre marii seniori şi înalţii prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia monarhiei merovingiene. Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustria aveau să devină principala caracteristică a evoluţiei statului francilor, a politicii regale şi până la urmă a soartei dinastiei mero-vingiene.

Când regele Dagobert I, (629-638), conştient de legitimitatea sa monarhică hotărăşte, după moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din Austrasia la Paris pentru ca de aici să preia singur conducerea regatului, aristocraţia din Austrasia s-a văzut dezavantajată şi îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict şi a numeroase ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să impună din nou numirea unui vicerege pentru părţile de răsărit ale regatului.



 Pe de altă parte, nobilii neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat şi format în Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă împărţire între fraţi a regatului, la conflicte militare, detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662 militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând fără rezultat să obţină dominaţia asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi impună un rege favorabil la Paris, susţinuţi fiind de o grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl alungase pe propriul suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din mănăstirea în care fusese internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor grupări nobiliare.

Adevărata forţă conducătoare în toate regatele france era de fapt, în această perioadă, conducătorul celei mai puternice fracţiuni nobiliare, aşanumitul „majordom”, respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi timp administrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducător al suitei regale şi comandant al armatei. Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor, întemeind adevărate dinastii majordomiale. Încă în timpul „certei reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia majordomială fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea (638-656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus să-l adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naşte totuşi un succesor şi neustrasienii încercau să impună o regenţă pentru acest urmaş minor, Grimoald îşi instalează fiul ca rege.

 Acţiunea eşuează însă prin intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi de unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui nemerovingian în tron era încă o variantă inacceptabilă. Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului, atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare. În urma intervenţiei acestora, majordomul este înlăturat în anul 673 şi trimis la mănăstire, de unde iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie.

În anul 680 Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci într-un banal conflict particular. Dispariţia puternicului majordom neustrasian a permis însă din nou ascensiunea majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost Pepin cel Bătrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o nouă etapă în istoria regatului francilor. Evenimentul hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei regatului l-a constituit bătălia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu. Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului său Drago în funcţia de comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca el însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, aşa cum Pepin era majordom al regelui.

Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.

Perioada carolingiană. Dinastia carolingiană nu îşi datorează numele lui Carol cel Mare, primul împărat al Imperiului Occidental restaurat şi fără  îndoială cea mai marcantă personalitate a evului mediu timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol şi cel care a dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea şi bunicul viitorului împărat. Întemeietor al noii dinastii conducătoare a francilor a fost însă mult timp considerat strămoşul comun al familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost numită şi „dinastia arnulfizilor”.

 Ascensiunea carolingienilor a început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală a regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominaţi de majordomii lor, însă cel ce preia energic destinele regatului complet fără aportul merovingienilor, uitând să mai numească regi ai vechii familii, emiţând documente întocmai ca un rege şi câştigându-şi pe drept porecla de „Martel”, (ciocanul), a fost Carol (715-741). Această poreclă, menţionată deja în izvoarele istoriografice ale secolului al IX-lea, a fost în mare măsură dobândită după răsunătoarele succese militare prin care Carol a trebuit încă din primii ani de conducere să-şi impună autoritatea. Ca fiu nelegitim, exclus chiar de tatăl său de la conducere, el a trebuit să se impună mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis, care a preluat în anul 714 regenţa deşi era contestată atât în Austrasia cât şi în Neustria.

După rezolvarea acestei probleme de familie, Carol şi-a concentrat atenţia asupra Austrasiei, unde independenţa prea mare a ducilor din Bavaria şi Suabia ameninţa integritatea regatului. Conflictul cu aceşti puternici seniori locali a fost anevoios şi a continuat de fapt să mocnească şi după intervenţia lui Carol. În timpul în care atenţia majordomului era captată de conflictele cu ducii austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profită încercând din nou scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred şi chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja călugărit Chilperich al II-lea.

Această situaţie l-a îndemnat pe Carol Martel să întoarcă ostilităţile militare spre Neustria. În urma unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însă extrădat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul 724, prin conferirea unor întinse posesiuni.
Aquitania, care reuşise să-şi păstreze o independenţă aproape totală, se vede nevoită în anul 732, sub ducele Eudo, să apeleze la ajutor carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii şi înfrângând dezastruos armata ducelui, se revarsă adânc în ţară ameninţând întregul regat. Răspunzând prompt solicitării, Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers oprindu-le înaintarea spre Tours şi punându-i pe fugă după ce conducătorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de luptă. Prin această strălucită victorie, precum şi prin respingerea mai multor încercări de pătrundere a arabilor în Provence, regatul francilor şi Europa Occidentală sunt ferite de cucerirea printr-o putere străină, iar Carol Martel îşi câştigă renumele de apărător şi salvator al creştinătăţii apusene.

Nu este deci de mirare că şi în Roma papală se făureau planuri şi speranţe legate de majordomul franc, cu toate că acesta a supus clerul regatului autorităţii sale şi a îndrăznit chiar să ia din pământurile bisericii pentru a-şi răsplăti luptătorii credincioşi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului Petru, însoţită de rugămintea de a salva Roma ameninţată de longobarzi şi părăsită de bizantini. Carol răspunde printr-o delegaţie pompoasă, încărcată cu daruri preţioase dar fără a da curs solicitării papale de ajutor militar. Este probabil că abilul politician şi strateg nu dorea să se implice într-un conflict destul de riscant, în afara graniţelor regatului, încă destul de ameninţat de tendinţe secesioniste şi cu atât mai puţin împotriva regelui longobard Liutprand căruia i l-a încredinţat pe fiul său mai tânăr Pepin, pentru a se integra în acest fel în rândul familiilor domnitoare cu tradiţie. La scurt timp după acest eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viaţă iar ca o recunoaştere a prestigiului său, a fost înmormântat – fapt demn de reţinut – în criptele de familie ale merovingienilor din mănăstirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul nemerovingian ce şi-a găsit odihna de veci în acest lăcaş rezervat prin tradiţie regilor franci.

Carol Martel a lăsat regatul practic reîntemeiat de el într-o nouă putere şi unitate, fiilor săi Carloman şi Pepin. Prin Pepin, zis „cel Scund”, ascensiunea dinastiei carolingiene va continua, Carloman renunţând deja în anul 747 la bucuriile lumeşti şi retrăgându-se în prestigioasa mănăstire benedictină de la Monte Cassino din Italia. Perioada imediat următoare dispariţiei lui Carol Martel a fost însă tulburată de tendinţele secesioniste şi de nemulţumirea celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale şi care a continuat până la moartea sa din anul 753 să conducă şi să aţâţe rebeliuni atât din interiorul cât şi din exteriorul regatului. Apoi au existat opoziţii din partea aristocraţiei şi a clerului, categorii supuse mai mult de nevoie autorităţii lui Carol Martel şi care acum reuşesc, după o vacanţă monarhică de şase ani, să mai aducă pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al III-lea.

 Pepin cel Scund este nevoit să accepte iniţial această situaţie şi abia după ce în urma campaniei victorioase din Bavaria, unde reuşeşte să înfrângă ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlăturării definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de graţie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii. Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încărcată cu daruri şi cu o scrisoare conţinând întrebarea dacă este bine ca titlul de rege să fie purtat de o persoană care nu are nici un fel de autoritate. Răspunsul papei Zaharia, căruia îi convenea o relaţie cât mai cordială cu această mare putere a epocii, a fost conform aşteptărilor lui Pepin: rege trebuie să fie acela care deţine şi puterea necesară pentru a cârmui destinele poporului său.

 În aceste condiţii, conform tradiţiei france, Childeric al III-lea este detronat prin tăierea pletelor ce reprezentau simbolul regalităţii şi apoi trimis ras pe cap la mănăstire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea să aibă o cât mai mare legitimitate şi pentru a se spulbera toate rezervele pe care mulţi franci le aveau faţă de înlăturarea merovingienilor consderaţi de origine divină şi „de sânge sfânt”, se hotărăşte ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfinţit, ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizării prin naştere cu divinizarea prin ungere şi prin intermediul bisericii. Prin aceasta se sugera că regii nu trebuiau să fie doar aleşi de oameni pe baza meritelor înaintaşilor, ci să apară în faţa poporului ca aleşi ai lui Dumnezeu în numele căruia trebuiau să guverneze.

De la Pepin cel Scund, suveranii francilor şi mai apoi ai francezilor nu vor mai renunţa la ceremonialul ungerii şi se vor numi „din mila lui Dumnezeu rege”. În calitate de consacrator divin, la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop şi legat papal Bonifaciu, pe adevăratul său nume Winfith din Wessex. Bonifaciu datora multă recunoştinţă carolingienilor, fiind practic susţinut de Carol Martel în acţiunile sale misionare din Turingia, Hessa şi Saxonia, zone în mare parte încă păgâne şi pe care francii sperau să le atragă prin catolicizare în sfera lor de influenţă, ceea ce în mare parte s-a şi reuşit. În urma succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă primat al Germaniei şi legat papal. Prin acest înalt prelat, se vor întări şi relaţiile diplomatice cu Roma, relaţii ce vor avea o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriei europene.

Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena alungând pe ultimul exarh bizantin şi se pregătea să supună şi Roma, papa Ştefan al II-lea, după exemplul lui Grigore al III-lea, se adresează cu cereri de ajutor noului rege al francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul francilor. Acum situaţia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol Martel, căci în mare măsură Pepin cel Scund datora bisericii şi papalităţii legitimitatea calităţii sale monarhice. Pepin îl întâmpină pe papa Ştefan în castelul de la Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea înaltului oaspete, sărutându-i mâna şi făcând aşa-numitul „Officium stratoris”, purtând tiara papală ca un simplu slujitor de curte.

 Din relatările anumitor izvoare, se pare că ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat radical. Se spune că papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin implorându-l printre lacrimi să-i acorde sprijin militar şi în acest fel determinându-l pe rege săi promită ajutor. Pepin cel Scund mai încearcă încă o soluţionare paşnică a problemei trimiţând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se refugiază în mănăstirea St. Denis. Solia nu îşi atinge scopul ceea ce îl determină pe Pepin să emită în ziua de Paşti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul şi controversatul document numit „Dania lui Pepin”, prin care îi promite papei că îi vor fi restituite teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat datorită faptului că s-a păstrat doar în copii mai târzii, pe baza cărora papalitatea a exprimat mereu pretenţii teritoriale.

 Fapt este că se pare introdus arbitrar cuvântul „donatio”, Pepin neputând dona ceea ce încă nu îi aparţinea, presupunându-se că actul iniţial a constituit doar o promisiune pentru cazul unei expediţii victorioase. Cert este că în anul 754, Pepin cel Scund este încă o dată uns rege chiar din mâna papei la St. Denis, obţinând astfel legitimizarea din partea celei mai înalte autorităţi spirituale a Occidentului. Cu acelaşi prilej sunt unşi şi fiii lui Pepin: Carol şi Carloman iar dinastia carolingiană este proclamată de papă „pe vecie”, lui Pepin şi urmaşilor săi fiindu-le conferit şi titlul de „Patricius Romanorum”. Din toate aceste acţiuni reiese clar că papa se afla în mare dificultate şi încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l oblige la acţiune pe suveranul franc.

 Ca atare, încă în acelaşi an 754, Pepin cel Scund însoţit de papa Ştefan, pornesc în fruntea unei redutabile armate expediţia împotriva longobarzilor. Regele Aistulf respinge şi ultimele încercări de negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, călugărul de la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militară directă, în care longobarzii sunt înfrânţi iar Aistulf se supune regelui franc. O situaţie mulţumitoare de durată era însă greu de instaurat în atât de frământata Peninsulă Italică, loc de interferenţă al intereselor politice şi teritoriale ale longobarzilor, bizantinilor, papilor şi sarazinilor iar implicarea lui Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor şi regalitatea francă. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa şi pe fiul acestuia, Carol, sub a cărui domnie se va desăvârşi ultima etapă a ascensiunii carolingienilor şi va culmina prin dobândirea titlului imperial.

Partea a II a


De-a lungul veacurilor, începând cu primele atestări scrise ale istoriei şi până în secolul al VII-lea, acea imensă peninsulă - situată între Marea Roşie, Eufrat, Golful Persic şi Oceanul Indian, cunoscută sub denumirea de Arabia - a rămas neschimbată şi aproape neafectată de evenimentele care au zguduit restul Asiei şi au cutremurat din temelii Europa şi nordul Africii.

Arabii consideră că începuturile tradiţiei ţării lor se pierd în negura timpurilor, în istoria orientală făcându-se uneori referiri la vechii arabi primitivi sau la triburile pierdute. În secolul al VII-lea acest popor aproape necunoscut de nomazi din peninsula Arabiei îşi fac intrarea pe scena istoriei universale într-un mod spectaculos: în mai puţin de zece ani, impulsionaţi de noua lor religie, arabii cuceresc Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Africa Septentrională şi Peninsula Iberică. Mai surprinzător, însă, a fost faptul că aceşti cuceritori s-au dovedit dotaţi şi cu remarcabile calităţi politice, administrative şi culturale.

Cadrul geografic în care au apărut arabii şi în care şi-au afirmat mai întâi creativitatea culturală şi civilizatorică este arida Peninsulă Arabică. Arabii din regiunile centrale şi septentrionale ale peninsulei sunt în generali nomazi, vorbind limba arabă prin excelenţă; arabii din sud, populaţie în marea majoritate sedentară, vorbeau o limbă oarecum asemănătoare cu dialectele etiopene. Peninsula Arabică, datorită climei sale calde şi secetoase, este acoperită, pe cea mai mare suprafaţă, de întinse deşerturi nisipoase, unde, pe alocuri creşte o vegetaţie săracă. Condiţii mai bune se găsesc numai în regiunile Yemen şi Hedjaz, de pe coastele de sud-vest şi vest ale peninsulei.

În Yemen, unde ploiele sunt mai frecvente, se practica o agricultură, grădinărie şi pomicultură relativ dezvoltate, cultivându-se cereale, orez, pomi fructiferi, îndeosebi curmali şi plante aromatice şi se creşteau animale. De aceea încă din Antichitate, Yemenul era numit Arabia Fericită. În Hedjaz, deşi condiţiile naturale sunt mai puţin prielnice decât în Yemen, au înflorit două importante aşezări, Mecca şi Yathreb (numită ulterior Medina), centre comerciale apărute pe drumurile de negoţ, care legau Yemenul de Arabia de nord, de Egipt, de Siria şi de Irak.

În Arabia centrală, septentrională şi în deşertul Siriei dominau nomazii, beduinii, - marele rezervor demografic al Arabiei, care se infiltrau în ţările din jur devenind semi-nomazi. Cum s-a văzut, cea mai mare parte a Peninsulei Arabice era populată de triburile de beduini (de la Badiya = stepă), cunoscuţi şi sub numele lor etnic, arabi (A'rab), această ultimă denumire extinzându-se, treptat, la toţi locuitorii, nomazi sau nu.

 Deşi mentalitatea nomazilor excludea ideea de stat, totuşi au existat şi în nord formaţiuni statale apărute în jurul unor centre comerciale organizate de-a lungul marilor drumuri caravaniere. Două dintre acestea au avut o importanţă internaţională: drumul care din Yemen urca până în Siria de-a lungul coastei Mării Roşi, trecând prin ţinutul Hedjaz, prin Mecca şi Medina; şi cel care, pornind din părţile sudice ale Golfului Persic, urma cursul Eufratului până în Siria centrală.
În interiorul Peninsulei puternicul trib Kinda reuşeşte, în secolul al V-lea să reunească mai multe triburi într-o confederaţie, dar pentru scurt timp.

Viaţa economico-socială, politică şi religioasă a evoluat diferenţiat în funcţie de aceste condiţii. În Yemen şi în Hedjaz, agricultura şi creşterea sedentară a animalelor, meşteşugurile, negoţul şi cămătăria au determinat o varietate mai mare de ocupaţii. În aceste regiuni s-au format o aristocraţie tribală, posesoare de turme mari de animale şi de pământuri, negustori şi cămătari, îndeosebi la Mecca, meşteşugari, agricultori şi crescători de animale, precum şi sclavi.

Arabii nomazi, ca şi cei sedentari, erau împărţiţi în triburi şi familii, fiecare condus de un şeic sau emir, a cărui lance înfiptă în faţa cortului era însemnul ordinului caracteristic. Cu toate acestea, funcţia respectivă, deşi transmisă din generaţie în generaţie, nu era strict ereditară, ci depindea de bunul plac al taberei. Toţi şeicii unui trib recunoşteau un conducător unic, numit Şeicul Şeicilor, care putea aduna sub stindardul său toate ramurile risipite în caz că ar fi fost ameninţaţi de vreun pericol.
În ansamblu, societatea arabă preislamică se găsea în primele secole ale erei creştine, în stadiul destrămării relaţiilor gentilice şi al apariţiei categoriilor sociale. În aceste condiţii, fiecare trib arab avea zeităţi proprii, dar în ajunul apariţiei islamului, devenise tot mai puternică tendinţa unificării politice şi religioase a arabilor. Religia Arabiei vechi este la fel de risipită ca şi poporul său. Pe bază de animism, ea supunea viaţa oamenilor unui mare număr de puteri, djinn-ii, care-i însoţesc, îi ispitesc, le inspiră gândirea şi faptele.

Centrul religios al triburilor arabe a ajuns Mecca, care, datorită aşezării sale prielnice, devenise aşezarea cea mai frecventată şi locul tradiţional de contact al lumii arabe preislamice. Oglindind tendinţele de unificare politică şi religioasă a triburilor arabe, pantheonul arab de la Mecca, templul Caaba, ridicat în cinstea celui mai de seamă dintre zeii arabi, Alah, cuprindea ca principal obiect de cult, o mare piatră neagră cubică, probabil un meteorit, iar în nişe săpate în peretele templului circa 360 de zeităţi, reprezentând zeitatea sau zeităţile fiecărui trib.

În acelaşi timp, sub influenţa concepţiilor religioase ale comunităţilor creştine şi evreieşti, stabilite la Mecca, Yathreb sau în Yemen, începuse să se răspândească şi în lumea arabă ideea existenţei unei divinităţi unice. În aceste condiţii, în secolul al VI-lea a luat naştere doctrina hanifilor, care propovăduiau renunţarea la cultul zeilor tribali şi recunoşterea existenţei unei divinităţi unice.



Formarea statului şi procesul de islamizare.

 În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de destrămare a relaţiilor gentilice şi de formare a categoriilor sociale a creat premisele sociale necesare ale apariţiei statului arab. Singurul organism politic pe care-l cunoşteau arabii - fie nomazi, fie sedentari - era tribul; unele triburi mai slabe se puneau sub protecţia altora mai puternice, altele se uneau prin alianţe în confederaţii.

Formarea statului arab a fost grăbită totodată şi de necesitatea purtării luptelor cu statul persan, care reuşise să cucerească şi să stăpânească Yemenul între 572-628 şi să-şi exercite dominaţia asupra drumurilor comerciale din sudul şi sud-vestul Arabiei. Premisele creării unui stat arab unitar şi apoi a unui imperiu, au fost opera lui Muhammad (în arabă Preaslăvitul), fondatorul unei relgii universaliste şi în acelaşi timp un abil şi energic om de stat. Apariţia islamismului a fost pregătită de existenţa în credinţele arabe preislamice a concepţiei despre o zeitate principală -  Allah - ca şi de influenţa concepţiilor mozaice şi creştine despre o divinitate unică - Jahve, Dumnezeu -, adaptate şi răspândite în lumea arabă de către hanifi.

Muhammad sau Mahomed, marele întemeietor al religiei islamice, s-a născut la Mecca în luna aprilie a anului 569, provenind din tribul Koreiş, care stăpânea oraşul Mecca. Ca şi pe Iisus, tradiţia îl prezintă sărac: la moartea mamei sale nu moşteneşte decât o sclavă, câteva oi şi 5 cămile. La douăzeci şi nouă de ani ajunge caravanier în slujba unei bogate văduve, Khadidja, cu cel puţin zece ani mai în vârstă ca el, cu care se căsătoreşte. În această perioadă simte Muhammad primele semne ale Revelaţiei: meditaţii, retrageri, plimbări în jurul Meccăi. În sfârşit, pe muntele Hira, spre anul 612, în 26/27 din luna Ramadan, are loc strălucirea supremă prin care Allah  îi porunceşte: Predică în numele Domnului tău! Muhammad şi-a elaborat doctrina între 610-620, expunând-o oral în faţa auditorilor săi. După moarte, expunerila sale, notate sau reţinute de către discipolii săi, au fost adunate într-o carte, Coranul, care cuprinde învăţăturile de bază ale islamismului şi este considerat drept cartea sfântă a islamiştilor. Potrivit Coranului,  musulmanul este obligat să respecte următoarele porunci de bază ale islamului, cunoscute sub numele de cei cinci stâlpi ai înţelepciunii:

- recunoaşterea divinităţii unice - Allah - al cărui profet este Muhammad;
- cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice: în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui şi seara;
- zekeat-ul sau pomana legiuită, poate fi interpretată ca o reconvertire, într-un sens spiritual, a virtuţilor tradiţionale de generozitate şi ospitalitate practicate de Arabia păgână;
- postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan;
- pelerinajul - hadj - obligatoriu la Mecca, ce devine, prin templul Caaba, centrul spiritual al lumii musulmane.

La acestea unii autori mai adaugă şi djihad-ul, literal, "efortul" pentru domnia lui Dumnezeu: efort personal de demnitate sau de asceză, dar, de obicei, de participare la lucrarea comunitară prin excelenţă, la lupta armată pentru expansiunea sau apărarea Islamului.
Islamul nu constituie o biserică şi el nu are sacerdoţiu, cultul putând fi săvârşit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un sanctuar. Dar la fel ca iudaismul şi creştinismul, islamul va sfârşi prin a accepta un anumit număr de intermediari şi intercesori.

Etica musulmană îmbină în acelaşi spirit, pentru individ şi colectivitate, un ansamblu de practici în care se regăseşte o dublă preocupare de asceză spirituală şi de eforturi spre fericirea tuturor. Din prima categorie decurg interdicţiile, alimentare în special, de exemplu carnea de porc sau de animale nesângerate. În materie economică, Coranul, născut într-un oraş negustoresc, nu condamnă comerţul, chiria, proprietatea sau munca salariată.

Datorită ostilităţii koreişiţilor mica comunitate, ce s-a format în jurul lui Muhammad, va cunoaşte exilul. În anul 615, Muhammad încheie un acord cu triburile arabe yemenite din Yathreb şi împreună cu partizanii săi părăseşte Mecca: acesta fiind exilul sau fuga (hedjira), Hegira, care va fi luată drept începutul erei islamice. Din simplu predicator, Muhammad a devenit şeful unei asociaţii noi, în care se vor destrăma vechile legături de trib şi prin negocieri abile sau cu ajutorul armelor  el a instituit un model exemplar pentru urmaşii săi, califii.

Nici Coranul, nici Muhammad n-au reglementat instituţional problema comunităţii, dispoziţiile luate pentru organizarea statului la Medina, fiind luate de pe o zi pe alta, emanând direct de la Profet şi concepute pentru o comunitate pusă numai sub conducerea sa. Muhammad nu a prevăzut şi istoria rămâne mută asupra motivelor acestei carenţe, cine va fi succesorul său şi pentru a rezolva această problemă comunitatea de credincioşi a suferit acele rupturi care sunt cunoscute şi astăzi: şiiţii şi suniţii. Primii considerau că autoritatea, dreptul, justiţia şi toate semnele puterii nu puteau fi separate de izvorul lor viu - scânteia divină supravieţuind în bărbaţii familiei - , fără încetare, reînnoit prin intermediul descendenţilor lui Ali, ginerele şi vărul lui Muhammad, descendenţi care deveneau astfel ghizii (imamii) comunităţii. Suniţii - ortodocşii musulmani - considerau că Profetul nu putea avea descendenţi ci doar înlocuitori, însărcinaţi cu perpetuarea şi aplicarea gândirii Profetului.


Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI