Se afișează postările cu eticheta 601-700. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 601-700. Afișați toate postările
Originar dintr-o familie săracă, Mahomed (570-632) a fost singurul om din istorie care a obţinut succese extraordinare atât pe plan religios, cât şi în viaţa laică. El a întemeiat şi a promulgat una dintre marile religii ale lumii, devenind şi un reputat lider politic. Astăzi, la treisprezece secole de la moartea sa, influenţa lui continuă să fie la fel de puternică şi de pătrunzătoare.

Majoritatea personalităţilor prezentate în această carte au avut şansa de a se fi născut şi crescut în centre de civilizaţie din cadrul unor state cu o cultură avansată sau importante din punct de vedere politic. Spre deosebire de aceştia, Mahomed s-a născut în anul 570, în oraşul Mecca din sudul Arabiei, o regiune înapoiată pe vremea aceea, situată la mare distanţă de centrele comerciale sau de oraşele unde erau dezvoltate artele ori învăţământul.

Rămas orfan de la vârsta de şase ani, el a crescut în condiţii modeste. Potrivit tradiţiei islamice, ar fi fost analfabet. Situaţia lui financiară s-a îmbunătăţit la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, în urma căsătoriei sale cu o văduvă bogată. Cu toate acestea, în preajma vârstei de patruzeci de ani, prea puţine semne exterioare arătau că ar fi o persoană remarcabilă.

Majoritatea arabilor din acea perioadă erau păgâni şi credeau în mai mulţi zei. Totuşi, la Mecca existau câţiva evrei şi câţiva creştini. După toate probabilităţile, de la aceştia a aflat pentru prima oară Mahomed de existenţa unui Dumnezeu unic, atotputernic, care stăpâneşte întreg universul. Când a împlinit patruzeci de ani, Mahomed era deja convins că acest unic şi adevărat Dumnezeu (Allah) îi vorbea (prin intermediul arhanghelului Gavriil) şi că îl alesese pe el ca să răspândească adevărata credinţă.

Timp de trei ani, Mahomed a predicat numai prietenilor şi colaboratorilor apropiaţi. Apoi, din anul 613, a început să predice în public. Pe măsură ce numărul adepţilor săi creştea, îl priveau cu o suspiciune sporită, considerându-l un element periculos. În anul 622, temător pentru soarta sa, Mahomed a fugit la Medina (un oraş situat la circa 350 de kilometri nord de Mecca); aici i s-a oferit o slujbă care-l învestea cu o putere politică considerabilă.

Această fugă, denumită Hegir, a reprezentat punctul de cotitură în viaţa Profetului. La Mecca, el avusese câţiva adepţi. La Medina, numărul acestora era mult mai mare, astfel că în scurt timp a dobândit o influenţă care practic l-a transformat într-un dictator absolut. În anii care au urmat, în vreme ce numărul adepţilor lui Mahomed creştea cu rapiditate, au avut loc câteva lupte între Mecca şi Medina.

În anul 630, o dată cu terminarea războiului, Mahomed a revenit triumfal la Mecca în postura de cuceritor. Ultimii doi ani şi jumătate ai vieţii sale au coincis cu convertirea rapidă a triburilor arabe la noua religie. La moartea lui Mahomed, în anul 632, el era, practic, conducătorul absolut al întregii Arabii de Sud.

Beduinii din Arabia aveau reputaţia unor războinici neînfricaţi. Dar erau puţini la număr. În plus, lipsa de unitate şi nesfârşitele lupte interne îi dezavantajau faţă de armatele mai numeroase ale regatelor din regiunile agricole colonizate din nord. Şi iată că, unite pentru prima oară în istorie sub conducerea lui Mahomed, şi călăuzite de credinţa lor ferventă în Dumnezeu cel unic şi adevărat, aceste mici armate arabe au iniţiat una dintre cele mai uluitoare serii de cuceriri din istoria omenirii.



În partea de nord-est a Arabiei se afla Imperiul neo-persan al sassanizilor, iar spre nord-vest se întindea Bizanţul, sau Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol. Din punct de vedere numeric, arabii nu se puteau compara cu oponenţii lor. Totuşi, pe câmpul de luptă, situaţia era cu totul diferită, astfel că arabii au cucerit în scurt timp Mesopotamia, Siria şi Palestina. Până în 642, Egiptul a fost smuls de sub dominaţia Imperiului Bizantin, iar bătăliile importante de la Qadisiya în 637 şi Nehavend în 642 s-au soldat cu zdrobirea armatelor persane.

Dar nici aceste fantastice cuceriri - obţinute sub conducerea prietenilor apropiaţi ai lui Mahomed şi ai urmaşilor imediaţi ai acestuia, Abu Bakr şi 'Umar ibn al-Khattab - nu au marcat sfârşitul invaziei arabe. În 711, armatele arabe ocupaseră întreg nordul Africii, până la Oceanul Atlantic, după care se îndreptaseră spre nord şi, trecând peste strâmtoarea Gibraltar, zdrobiseră regatul vizigoţilor din Spania.

Pentru o vreme s-a putut crede că musulmanii vor cuceri întreaga Europă creştină.

Cu toate acestea, în anul 732, în celebra bătălie de la Poitiers, o armată musulmană, care avansase până în centrul Franţei, a fost în sfârşit înfrântă de către franci. Nu trebuie omis însă faptul că, după doar un secol de lupte, aceşti beduini nomazi, inspiraţi de cuvântul Profetului, au edificat un imperiu care se întindea de la graniţele Indiei până la Oceanul Atlantic - cel mai vast imperiu din istoria omenirii. Şi peste tot pe unde ajungeau armatele musulmane se producea convertirea rapidă a populaţiei la noua religie.


E drept, nu toate aceste cuceriri s-au păstrat de-a lungul timpului. Persanii, deşi au rămas fideli religiei propovăduite de Profet, şi-au redobândit între timp independenţa faţă de arabi. Iar în Spania, după mai bine de şapte secole de lupte, creştinii au recucerit întreaga peninsulă. Cu toate acestea, Mesopotamia şi Egiptul, cele două leagăne ale civilizaţiei antice, au rămas arabe, la fel ca şi întreaga coastă de nord a Africii.

Bineînţeles, noua religie a continuat să se răspândească mult în afara graniţelor cuceririlor musulmane iniţiale. În prezent, religia musulmană are zeci de milioane de adepţi în Africa şi Asia Centrală, şi chiar mai mulţi în Pakistan şi nordul Indiei, precum şi în Indonezia. Totuşi, în sub- continentul indian, conflictul dintre musulmani şi hinduşi reprezintă şi acum un obstacol în calea unificării.

Aşadar, cum poate fi evaluat impactul global al lui Mahomed asupra istoriei omenirii? Ca toate religiile, islamul exercită o influenţă enormă asupra vieţii adepţilor săi. Însă problema este să stabilim dacă, la nivel global, fondatorul lui a jucat un rol mai important decât lisus sau nu. La prima vedere, ţinând seama doar de faptul că numărul creştinilor este aproximativ dublu faţă de cel al musulmanilor, am spune că nu. Dar eu am două motive care mă determină să gândesc altfel.

Mai întâi, Mahomed a jucat un rol mult mai important în dezvoltarea islamului decât lisus în dezvoltarea creştinismului. Deşi lisus a elaborat principalele precepte morale ale creştinismului (în măsura în care acestea diferă de cele ale iudaismului), Sfântul Pavel a fost întemeietorul teologiei creştine, principalul ei propovăduitor şi autorul unei mari părţi din Noul Testament. În schimb, Mahomed a elaborat atât teologia islamului, cât şi principalele sale principii morale.

În plus, el a jucat un rol esenţial în propovăduirea noii religii şi câştigarea de prozeliţi, precum şi în statuarea practicilor religioase ale islamismului. Mai mult decât atât, el este autorul sfintei scripturi musulmane, Coranul, o colecţie de expuneri ale lui Mahomed despre care acesta credea că sunt de inspiraţie divină.

Majoritatea discursurilor incluse în Coran au fost copiate mai mult sau mai puţin fidel în timpul vieţii lui Mahomed, fiind adunate laolaltă într-o culegere autorizată la scurtă vreme după moartea sa. Prin urmare, Coranul reproduce ideile şi învăţăturile lui Mahomed şi, într-o măsură remarcabilă, chiar cuvintele lui. Nici o compilaţie asemănătoare a învăţăturilor lui Hristos nu a ajuns până la noi.

Dacă ţinem seama de faptul că, pentru musulmani, Coranul este la fel de important ca Biblia pentru creştini, influenţa exercitată de Mahomed prin intermediul Coranului s-a dovedit covârşitoare. Se poate afirma că înrâurirea lui Mahomed asupra islamului a fost chiar mai mare decât influenţa exercitată la un loc de către Sfântul Pavel şi lisus Hristos asupra creştinismului. Prin urmare, din punct de vedere strict religios, se poate pune semnul egalităţii între influenţa manifestată de Mahomed şi de lisus Hristos asupra istoriei omenirii.

Mai mult, spre deosebire de lisus, Mahomed a fost un lider laic şi religios. De fapt, în calitatea sa de forţă motrice a cuceririlor arabe, ar putea fi considerat foarte bine cel mai important lider politic al tuturor timpurilor.

Despre numeroase evenimente istorice importante s-ar putea spune că au fost inevitabile şi că ar fi avut loc chiar şi fără acei lideri politici care le-au inspirat. De exemplu, coloniile din America de Sud şi-ar fi câştigat independenţa faţă de Spania chiar dacă Simon de Bolivar nu s-ar fi născut. Dar acest lucru nu se poate afirma şi despre cuceririle arabe. Nimic similar nu a avut loc înainte de Mahomed, şi deci nu este justificat să se considere că aceste cuceriri ar fi fost posibile şi în absenţa lui.

Singurele cuceriri comparabile din istoria omenirii sunt cele înfăptuite de mongoli în secolul al XIII-lea, datorate în primul rând influenţei lui Genghis-Han. Totuşi, aceste expansiuni teritoriale, deşi au fost de mai mare anvergură decât cele ale arabilor, nu s-au perpetuat în timp, astfel că astăzi singurele zone ocupate de mongoli sunt acelea deţinute înainte de epoca lui Genghis-Han.

Cu totul altfel stau lucrurile cu cuceririle arabilor. Din Irak până în Maroc, se întinde un întreg lanţ de naţiuni arabe care au în comun nu numai credinţa în islam, dar şi limba, istoria şi cultura. Locul central al Coranului în religia musulmană, precum şi redactarea lui în limba arabă au împiedicat probabil divizarea limbii arabe într-o multitudine de dialecte reciproc ininteligibile, situaţie ce ar fi putut surveni pe parcursul celor treisprezece secole care s-au scurs între timp.

Diferenţe şi neînţelegeri între statele arabe există, desigur, şi nu sunt deloc neglijabile, dar dincolo de această parţială lipsă de coeziune, au continuat să se manifeste elementele de unitate. Astfel, nici Iranul şi nici Indonezia, amândouă state producătoare de petrol, nu s-au alăturat embargoului ţiţeiului din iarna anilor 1973-1974. Nu e o coincidenţă faptul că toate statele arabe, şi numai statele arabe, au participat la embargo.

Prin urmare, se poate afirma că toate cuceririle arabe din secolul al VII-lea au continuat să joace un rol important în istoria omenirii, până în zilele noastre.





Prima parte AICI

Carol cel Mare şi restaurarea imperiului occidental. În anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinţa tatălui său şi cu tradiţia germanică, împărţind puterea cu fratele său Carloman. Desigur această situaţie nu convenea nici unuia dintre moştenitori şi doar moartea timpurie a lui Carloman – de care Carol se pare că nu a fost chiar străin - la numai trei ani de la preluarea puterii a făcut să se evite războiul fratricid, complicând însă lucrurile în alt sens. Văduva lui Carloman se refugiază cu copiii minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe să uneltească încercând să obţină transferarea prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta relaţiile şi aşa sensibile cu longobarzii supuşi odinioară de Pepin cel Scund şi care acum văd ocazia cea mai bună de emancipare şi eventual de revanşă, devin extrem de încordate. 

Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiază chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu, pregătindu-se de un conflict armat ce părea iminent. Între timp, în Italia situaţia se complică din ce în ce mai mult prin atitudinea regelui longobard faţă de Roma şi papalitate. După moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eternă se ajunge la mari dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuşeşte să obţină titlul de papă pentru fratele său numit Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor canonice, trecând din starea de laic direct în funcţia de episcop şi apoi de papă, Constantin trimite deja solii anunţând în regatul francilor apostolatul său. El este însă înlăturat cu ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea pretenţii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai reuşise să-l răstoarne pe Constantin al II-lea, va reuşi însă să se impună în Cathedra Petri, Ştefan al III-lea (768-772) cu ajutor franc. 

Această situaţie a nemulţumit partida prolongobardă, care va întreţine permanent revolte în Roma. La moartea papei Ştefan, oştile regelui longobard Dezideriu avansează până sub zidurile Romei şi declanşează în oraş o puternică revoltă prolongobardă. Urmaşul canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor, cerere urmată fără prea mari ezitări de Carol, ce aştepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care în cadrul deja amintitei sale politici, făcea acum chiar presiuni asupra papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul său. Pentru Carol acest război devine deci unul de apărare a propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalităţii. A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 şi încheiat un an mai târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, şi detronarea lui Dezideriu. Carol se încoronează la Pavia în anul 774 cu coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea personală a Lombardiei cu regatul său.

Încă în acelaşi an, Carol va face o vizită la Roma, prilej cu care în ziua de Paşti este reînnoită „Dania lui Pepin”. Documentul redactat cu această ocazie a fost depus în mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficială papală a epocii redactând aşanumita „Liber Pontificalis” relatează cu lux de amănunte acest ceremonial făcând însă referiri destul de succinte la conţinutul documentului, ceea ce ne lasă să înţelegem că această „danie” a fost la fel de puţin efectivă ca cea a lui Pepin.  Cu toate acestea, legăturile între papalitate şi regatul francilor se strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totală a tuturor punţilor de legătură cu Constantinopolul, care continuă să se considere singur urmaş al Imperiului Roman şi protector al Romei. 

Papa Hadrian devine naşul lui Pepin, fiul lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep să devină ceva normal. Din anul 781, papa renunţă la datarea documentelor curiei sale după domniile împăraţilor din Constantinopol recurgând la cronologia bazată pe pontificatele papale. Încă în acelaşi an, papalitatea va bate şi monedă nouă, înlocuind efigia împăraţilor fără nici o autoritate asupra Romei cu efigia papală. Toate acestea arată clar ruptura definitivă a Romei de Imperiul Roman de Răsărit, născându-se premisele restaurării unui imperiu în Europa Apuseană.

Această situaţie de linişte şi înflorire a autorităţii papale în Roma a fost tulburată însă la începutul pontificatului următorului papă, Leon al III-lea (795-816), acuzat de populaţia urbei de tot felul de nelegiuiri. Când nemulţumirile romanilor s-au transformat în revoltă, papa fuge din oraş căutând adăpost la Carol cel Mare, pe care îl găseşte în tabăra militară de la Padeborn. Tot spre tabăra lui Carol se îndreptau şi reprezentanţii opoziţiei romane cu plângerile lor împotriva papei. Iată deci cum Carol se vede practic pus în situaţia de judecător al cauzei romane. Suveranul franc hotărăşte să îl repună pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promiţând în acelaşi timp cetăţenilor Romei o analiză atentă a plângerilor lor. Problema se rezolvă într-un conciliu organizat de Carol cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul căruia papa este repus în toate drepturile sale, după ce depune în mod solemn un jurământ de purificare. 

Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de Crăciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspăt reabilitatul papă îi va aşeza lui Carol pe cap diadema imperială în timp ce acesta era cufundat în rugăciune la Confesio Petri şi în timp ce poporul Romei aclama cu cuvintele „Augustus” şi „Imperator”. Din nou Occidentul avea un împărat şi un franc din dinastia carolingiană a fost cel ce a obţinut această supremă funcţie lumească. Interesant este că în „Vita Caroli Magni” redactată de călugărul Einhard, un contemporan al evenimentelor şi un apropiat al lui Carol cel Mare, cele petrecute în noaptea de Crăciun a anului 800 la Roma sunt menţionate aproape marginal. Se pare că autorul cronicii nu a considerat încoronarea imperială ca un eveniment deosebit şi nicidecum ca punct culminant al vieţii lui Carol cel Mare.

 După unele izvoare, actul încoronării imperiale ar fi displăcut profund nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în momentul aclamării noului împărat. De asemenea se afirmă că nici Carol nu ar fi fost încântat de iniţiativa papei, afirmând că dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte nu ar fi călcat în biserică în acea zi. Pe de altă parte există însă izvoare ce afirmă că împotriva aparenţelor, Carol personal ar fi pus la cale întregul scenariu încă din tabăra de la Padeborn, ultimele amănunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma, încoronarea fiind preţul pe care Leon a trebuit să-l plătească pentru reabilitarea sa.

Dacă aceste evenimente s-au întâmplat cu sau fără voia lui Carol se pare că nu vom şti niciodată şi în fond acest aspect nici nu are o importanţă deosebită pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca toată istoria medievală a Occidentului European, va fi relaţia dintre papalitate şi imperiu în general şi între papă şi împărat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act de mulţumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Crăciunului, reabilitare mijlocită de suveranul franc. 

Pe de altă parte, papa avea nevoie de un împărat puternic pentru a-şi întări poziţia în Italia, împărat care spre deosebire de cei din Constantinopol să poată interveni efectiv în cazul în care Roma era ameninţată şi în acelaşi timp să se afle la o distanţă suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea să nu fie sufocată de autoritatea sa în politica peninsulară. Nu este însă sigur că lui Carol cel Mare i-a convenit să primească coroana imperială din mâna papei şi cu atât mai puţin din mâna unui papă ca Leon al III-lea, atât de contestat în Roma. Cert este că atunci când Carol îl ridică în anul 813 pe fiul său Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france relatează că acesta a fost încoronat de chiar Carol, fără intervenţia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune chiar că Ludovic şi-a pus singur pe cap coroana aşezată iniţial de tatăl său pe masa altarului capelei palatine. 



Care variantă este reală, este lipsit de importanţă, relevant este faptul că acum se neagă practic pentru prima dată exclusivitatea dreptului încoronării de către papalitate, propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma. Această idee nu s-a bucurat însă de prea mare succes, o legitimitate de necontestat fiind preferată de toţi suveranii franci urmaşi ai lui Carol. Acest lucru se demonstrează deja în anul 816, când Ştefan al IV-lea, urmaşul lui Leon al III-lea, întreprinde o călătorie în regatul francilor, prilej cu care Ludovic se lasă din nou încoronat la Reims cu o coroană adusă de la Roma şi care se spune că a fost făurită din diadema imperială a lui Constantin cel Mare. Şi celălalt fiu al lui Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatăl său fără papă, se lasă încoronat din nou la Roma din mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite şi pe fiul său Ludovic al II-lea să fie încoronat deşi era doar coregent. 

De acum, prin aceste acte ale urmaşilor lui Carol, a dispărut orice dubiu şi s-a consfinţit faptul că Roma şi episcopul ei sunt singura autoritate care poate înfăptui încoronarea imperială. Iată deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor Occidentului începe să prindă contur, în mare parte datorită slăbiciunii suveranilor franci ce abandonează linia politică destul de tranşantă pe care Carol cel Mare o trasează în relaţiile cu Roma şi conform căreia papa era doar reprezentantul spiritual al imperiului. Această concepţie a lui Carol reiese clar din răspunsul pe care i-l trimite papei Leon al III-lea cu prilejul tradiţionalei predări a cheii de la mormântul Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise să-l ajute pe suveran prin rugăciune în misiunea acestuia de a răspândi şi înălţa creştinismul".
 
Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în momentul încoronării imperiale a lui Carol cel Mare asupra majorităţii teritoriilor Europei Occidentale creştine. Această expansiune teritorială impresionantă s-a datorat mai multor campanii militare victorioase, desfăşurate în parte în interiorul regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a forţelor centrifuge, dar şi în afara graniţelor, în scopul cuceririi de noi teritorii atât pentru folosul regatului, cât şi al misiunii de creştinare.

După ocuparea teritoriilor longobarzilor din Italia de Nord, Carol porneşte cu oastea francă spre sud unde supune Beneventul devenit independent după desfiinţarea statului lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz, ducatul nu a fost definitiv desfiinţat, Carol preferând să existe acest "tampon" între imperiul său şi posesiunile bizantine, chiar dacă supunerea este evidentă din moment ce urmaşul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea Beneventului decât cu acceptul şi confirmarea lui Carol.

Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat şi care îşi extinde autoritatea şi asupra zonelor Carintiei, locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el susţine şi misiunea de creştinare promovată de francul Rupert, ctitor al mănăstirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei şi care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuşeşte chiar să înfrângă o răscoală a slavilor carantani păgâni, ceea ce îi dă şi mai mare încredere în forţa şi independenţa ducatului său. Susţinerea de către Tassilo a socrului său Dezideriu şi a cumnatului Arichis, au oferit însă motive întemeiate lui Carol să intervină militar pentru supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol, reuşind în acest fel să-şi păstreze titlul şi stăpânirea, dar pregătirile de război ale lui Tassilo şi mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determină pe suveranul franc să cucerească definitiv Bavaria şi să o anexeze definitiv desfiinţând instituţia ducatului. Ducele părăsit de vasalii săi este prins şi judecat în anul 788 la Ingelheim pentru înaltă trădare şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată din ordinul lui Carol la mănăstire pe viaţă în afara Bavariei.

Din conflictul cu Bavaria şi cu ducele Tassilo, se naşte practic războiul cu avarii aliaţi ai bavarezilor. Aceşti călăreţi asiatici aşezaţi în răsăritul Câmpiei Pannonice, nu mai înspăimântau în această perioadă Europa cu expediţiile lor de jaf, aşa cum cu o uşoară notă propagandistică reiese din izvoarele france interesate să confere războiului caracter de apărare a creştinătăţii. Avarii întârzie cu ajutorul în călăreţi promis lui Tassilo şi văzând că nu îşi mai pot salva aliatul s-au mulţumit să prade Bavaria şi toate teritoriile de dincolo de Enns. Fiind înfrânţi de mai multe ori de cavaleria francă se văd însă nevoiţi să înceapă negocieri de pace cu noii şi puternicii lor vecini din vest. Dar tratativele purtate la Worms în anul 790 eşuează datorită neînţelegerilor legate de frontiera comună ducând implicit la declanşarea războiului în anul următor. Însoţită de o flotă ce coboară pe Dunăre, armata francă se îndreaptă sub comanda personală a lui Carol cel Mare spre răsărit trecând râul Enns şi făcând joncţiunea în zona vărsării râului Raba cu o a doua coloană venită din Italia şi comandată de viceregele Pepin. 

După mai multe ciocniri, în anul 796, întregul teritoriu dintre Tisa şi Dunăre este ocupat de franci fiind cucerit şi „Hringul avaric”, reşedinţa fortificată cu mai multe valuri concentrice de pământ a kaganului iar impresionantele comori ale acestuia sunt duse la Aachen şi Roma. Slăbiţi şi de lupte interne, avarii ajung în părţile apusene sub dominaţie francă iar în părţile răsăritene sub dominaţie bulgară. Avari creştinaţi mai sunt pomeniţi în anul 805 când sunt aşezaţi în zona de la vest de Raba iar până în anul 822 sunt menţionaţi reprezentanţi ai acestora participanţi la conciliile imperiale, dispărând apoi definitiv din peisajul isto­riei.

La procesul intentat lui Tassilo la Ingelheim, unul dintre capetele de acuzare îl constituia şi felonia, trădarea şi laşitatea dovedită de acesta încă pe vremea lui Pepin cel Scund, în timpul războiului cu Aquitania, când ducele bavarez, pe motiv de boală, a părăsit cu oştenii săi armata regală. Supunerea Aquitaniei nu i-a reuşit lui Pepin, acest teritoriu rămânând la fel ca şi Bavaria într-o situaţie de largă autonomie, vecină cu independenţa. Carol cel Mare va îndeplini ceea ce nu a putut realiza tatăl său profitând de unele probleme interne ale ducatului ce culminează cu uciderea ducelui Waifar de către proprii săi vasali în anul 768. Carol intervine pentru restabilirea ordinii iar urmaşul ducelui ucis se refugiază în Gasconia de unde este însă extrădat de comitele acestei provincii, pe nume Lupus. Deducem din această situaţie că la acea dată comitele Lupus al Gasconiei era deja supus lui Carol cel Mare iar în ceea ce priveşte Aquitania, după anul 768 nu mai este pomenit de izvoare vreun duce.

Din Aquitania, Carol îşi îndreaptă privirile peste Pirinei, spre posesiunile arabe, unde o invazie i se părea posibilă după anul 778, când Emiratul Omeiazilor se desprinsese de Califatul Arab şi se confrunta cu probleme interne ce păreau a-l face vulnerabil. Izvoarele menţionează chiar o delegaţie a opoziţiei arabe ce vine în tabăra lui Carol de la Padeborn încă în anul 777, solicitând ajutor franc şi făcând să încolţească în mintea lui Carol ideea eliberării creştinătăţii hispanice. Planul era îndrăzneţ şi periculos iar importanţa pe care regele o dă acestei expediţii se poate vedea din faptul că se pune personal în fruntea armatei care trece Pirineii într-o coloană principală prin Gasconia, peste Pamplona secondată de o a doua armată ce vine dinspre Septimania, peste Barcelona.

 După joncţiune, masiva armată reuşeşte să înainteze până la Zaragoza, punct strategic ce putea asigura forţarea fluviului Ebro deschizând accesul spre partea de sud a peninsulei. Puternicele fortificaţii ale Zaragozei rezistă însă asediului francilor iar Carol se vede nevoit să renunţe la ofensivă. Mai mult, la retragerea peste Pirinei, o ambuscadă a bascilor aduce mari pierderi ariergardei armatei france în trecătoarea Roncesvalles, unde îşi pierde viaţa şi Roland, marcgraful Bretoniei, devenit erou al poemeului „Cântecul lui Roland” capodoperă a creaţiei literare medievale. Cert este că Peninsula Iberică a trebuit abandonată şi carolingienii au fost nevoiţi să se mulţumească cu Catalonia, care în anul 801, după cucerirea definitivă a Barcelonei devine Marca Spaniolă a regatului.

Retragerea din Spania a fost foarte precipitată şi se pare că nu s-a datorat doar zidurilor Zaragozei ci şi unor veşti rele ce soseau în tabăra lui Carol tocmai din Saxonia, unde izbucneşte o puternică răscoală. Conflicte cu neamul încă necreştinat al saxonilor au existat cu mult timp înainte ca Saxonia să fie supusă de Carol după un război anevoios şi lung de aproape 30 de ani. Conflictul a început în anul 772, cu o expediţie de pedepsire organizată de franci ca răspuns la permanentele incursiuni de jaf ale saxonilor. Cu acest prilej a fost distrus de franci un important loc de cult al saxonilor păgâni şi o coloană sacră numită „Irminsul”, ceea ce a generat o puternică indignare şi o violentă mişcare de rezistenţă generalizată. Rezultatul a fost o permanentă stare de război în care saxonii sunt sprijiniţi şi de frizoni şi danezi. Chiar după ce în urma victoriei obţinute de Carol cel Mare la Verden pe râul Aller sunt executaţi în mare parte rebelii căzuţi prizonieri, revolta continuă şi se manifestă în anumite zone şi după creştinare. O oarecare liniştire a acestei provincii se înregistrează abia după ce se efectuează masive schimburi de populaţii prin care se sparge unitatea etnică a Saxoniei. Prin integrarea treptată a acestui teritoriu, se deschide şi posibilitatea extinderii regatului în secolele următoare spre teritoriile locuite de slavi la est de Sale şi Elba.

În acest fel, imperiul stăpânit de Carol cel Mare devine cel mai întins stat european de după prăbuşirea Imperiului Roman, acoperind un spaţiu imens, din Catalonia până în Pannonia şi din Benevent până la gurile Elbei.
 
Organizarea Imperiului Carolingian. 

Un stat atât de întins ca cel al carolingienilor implica desigur destule probleme de administrare şi conducere. În perioada precedentă s-a demonstrat destul de evident că administrarea prin duci sau conţi cu puteri mari în ducatele şi comitatele lor, poate duce la desprinderea unor teritorii sau cel puţin la o autonomie periculoasă cu mari tendinţe centrifuge. Exemplele Bavariei sau Aquitaniei sunt concludente în acest sens. 

Probabil din aceste motive Carol cel Mare nu mai numeşte un nou duce al Aquitaniei în persoana vreunui vasal puternic, ci îl desemnează în anul 781 vicerege pe fiul său Ludovic, născut în timpul campaniei din Spania şi încoronat de papă. Astfel locuitorii şi nobilii Aquitaniei au fost încântaţi să îşi păstreze integritatea teritorială şi chiar să devină regat având în frunte un minor, deşi în realitate provincia se supunea direct suveranului şi toată puterea se concentra în mâna lui Carol. În Saxonia supusă cu greu şi aflată practic permanent sub ceea ce astăzi am numi „lege marţială” şi care atunci a fost stipulată în actul numit „Capitulatio de partibus Saxonie” redactat în anul 782, adunările poporului specifice democraţiei militare sunt interzise.

 Pentru un control mai eficient teritoriul a fost împărţit în mai multe comitate ce nu respectau graniţele vechilor teritorii tribale şi care au fost  supuse direct puterii centrale în numele căreia conduceau nu nobili, ci funţionari. În Bavaria, după înlăturarea lui Tassilo, ducatul este desfiinţat iar administraţia provinciei este încredinţată unui cumnat de-a lui Carol, pe nume Gerold, originar din Suabia şi care nu a fost numit duce ci prefect. Şi în alte provincii funcţiile ducale au fost desfiinţate, existând eventual posibilitatea ridicării unor baroni în funcţii administrative fără însă a li se acorda un titlu superior. Prin aceasta ei nu se diferenţiau prin titlu de ceilalţi seniori ai provinciei şi ca atare aceştia nu le puteau deveni vasali, toată nobilimea unei astfel de provincii având deci un singur senior comun în persoana regelui.  Prefectul Bavariei, Gerold, a fost însărcinat iniţial şi cu supravegherea teritoriilor avarice proaspăt cucerite, dar după moartea sa survenită într-o luptă cu avarii răzvrătiţi aceste teritorii trec sub o administraţie militară primind în anul 805 forma unei mărci de graniţă conduse de un marcgraf sau marchiz cu largi atribuţiuni militare. În acest fel se introduce o nouă formă de administrare specifică teritoriilor de graniţă permanent ameninţate: marca. 

Asemenea mărci s-au mai înfiinţat şi în alte părţi ale imperiului pentru protecţia provinciilor limitrofe cum ar fi: în Catalonia Marca Spaniolă, în zona Boemiei Marca Sorbă, în zona galilor din Armorica Marca Bretonă sau în zona Iutlandei Marca Daneză. În aceste teritorii, marcgraful avea puteri mult mai mari decât comiţii din interiorul regatului, în special în domeniul militar, ceea ce va duce treptat la reînnoirea puterii ducale în aceste zone, în special după moartea lui Carol cel Mare. Îndesirea reţelei comiţilor şi comitatelor, subordonarea directă a acestora prin dispariţia instituţiei ducale mijlocitoare, au generat necesitatea instituirii unei noi forme de control a administraţiilor locale din imensul teritoriu. 

Această funcţie a fost preluată de aşa-numiţii „împuterniciţi regali” sau „missi dominici”, trimişi anual în provincii începând din anul 802. Se pare că în acelaşi an, întregul teritoriu a fost împărţit în regiuni missatice, care fiecare în parte erau vizitate de un reprezentant laic, de obicei funcţionar şi unul eclesiastic, de obicei călugăr. Aceştia îl informau pe suveran asupra problemelor şi situaţiilor specifice fiecărei regiuni şi aveau în acelaşi timp datoria să facă cunoscute poruncile monarhului în aceste zone, să supravegheze administraţia locală şi să ţină scaun de judecată în numele regelui. 

Această instituţie utilă dar pentru mulţi deranjantă a decăzut şi a fost abandonată după moartea lui Carol cel Mare, pierzându-şi orice eficienţă în momentul în care conciliile imperiale încep să-şi impună voinţa în alegerea unor missi care nu mai sunt oameni de încredere ai regelui ci dimpotrivă, aleşi din rândul celor pe care ar fi trebuit să-i controleze. O ultimă şi decisivă lovitură se dă acestei instituţii în momentul în care nu se mai ţine cont de împărţirea în regiuni missatice, repartizarea missilor făcându-se pe vechile regiuni istorice cu puternică personalitate şi când episcopii preiau calitatea missatică pentru diocezele lor în domeniul bisericesc iar comiţii devin missi pentru teritoriile lor administrative în domeniul laic.

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian. 

Carol cel Mare a încetat din viaţă la Aachen pe data de 28 ianuarie 814, în vârstă de cca. 70 de ani şi a fost înmormântat în atriumul capelei palatine ctitorite de el. Încă cu 8 ani înainte, Carol stabileşte dreptul la succesiunea şi administrarea imperiului după moartea sa, cuprinzându-le într-un act normativ numit "Divisio Imperii" pe care au prestat jurământ mai marii imperiului după ce fusese supus autentificării papale. Prin acest act, teritoriile Aquitaniei şi Italiei existente deja ca regate erau extinse prin alipirea unor teritorii marginale şi alături de teritoriul Franciei propriu-zise urmau să formeze cele trei unităţi teritoriale mari ce urmau a fi moştenite de cei trei fii ai lui Carol. La această decizie au contribuit tradiţia francă şi dreptul succesoral germanic, dar şi realitatea imposibilităţii administrării unitare a imensului teritoriu de către vreunul dintre urmaşii marelui suveran. În plus, pe baza unui principiu al cărui faliment s-a demonstrat deja de mai multe ori în cursul istoriei, se vroia ca prin dragoste frăţească şi înţelegere, unitatea imperiului să se menţină.

 Dar nu acest principiu, ci doar moartea timpurie a lui Pepin, fratele ce primise ca moştenire Italia şi a celorlalţi urmaşi în 810 şi 811, au făcut ca fiul mai mare Ludovic zis cel Pios să ajungă să conducă singur aproape întregul imperiu al tatălui său. Urmând exemplul ilustrului său părinte, Ludovic se îngrijeşte încă din timpul vieţii să asigure succesiunea cât mai dreaptă între urmaşii săi. Deja în anul 817, după ce monarhul suferise la vârsta de numai 40 de ani, un accident ce l-ar fi putut costa viaţa, el impune în adunarea imperială de la Aachen, în prezenţa celor mai mari potentaţi ai imperiului, actul numit "Ordinatio Imperii". Prin acest document succesoral, fiul mai vârstnic, Lothar, este asociat la domnie şi numit succesor principal al celei mai mari părţi a teritoriului şi moştenitor al titlului imperial. 

Fraţii săi mai tineri, Pepin şi Ludovic trebuiau să se mulţumească cu regatele Aquitaniei şi Bavariei. Prin acest act, pentru prima dată la franci se încerca impunerea principiului primogeniturii, deci legiferarea tuturor drepturilor pentru primul născut masculin, reducerea pretenţiilor celorlalţi moştenitori şi ca atare păstrarea unităţii statale, anihilarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Acestea au fost şi motivele pentru care noile măsuri au fost repede îmbrăţişate atât de marii seniori cât şi de capii bisericii, cu toate că practic ele încălcau vechea tradiţie francă de egalitate între urmaşii masculini. Bineînţeles, au existat şi nemulţumiri în rândul celor ce se considerau nedreptăţiţi conform tradiţiei de moştenire. 

Astfel deja în acelaşi an, Bernhard, nepotul împăratului ce conducea regatul Italiei ca regent, se ridică împotriva autorităţii centrale. Revolta este însă repede înfrântă iar Bernhard pedepsit prin orbire şi alte torturi în urma cărora a şi murit la scurt timp. Pedepsirea aspră a răzvrătitului italian se vroia un exemplu pentru toţi cei ce ar fi nutrit tendinţe separatiste sau ar fi încercat să se opună ordinaţiei imperiale de la Aachen.

Ironia istoriei a făcut însă ca prima încercare de încălcare a ordinaţiei să fie făcută de chiar iniţiatorul ei Ludovic cel Pios. Suveranul încearcă introducerea testamentară şi a celui de-al patrulea fiu, născut ulterior emiterii actului succesoral, dintr-o a doua căsătorie cu Judith de Welfen. Ambiţioasa regină dorea să impună chiar poziţia primordială pentru fiul ei Carol, zis ulterior Pleşuvul. Primele demersuri pentru modificări la "Ordinatio Imperii" se fac cu prilejul conciliului imperial de la Worms din anul 829, dată de la care se declanşează un adevărat război de familie, de fapt un război dinastic izbucnit în mod paradoxal înainte ca suveranul să fi murit.

 Primul care se revoltă, în anul 831, este fireşte fiul cel mai afectat de modificarea ordinaţiei, Lothar, care se împacă însă la scurt timp cu tatăl său spre indignarea celorlalţi doi fii Pepin şi Ludovic, ce îşi văd ameninţate stăpânirile şi aşa mici promise lor. Acum aceşti doi prinţi se revoltă, după ce fuseseră aliaţi ai tatălui lor, împotriva lui Lothar. Un an mai târziu, în 832, toţi cei trei moştenitori se aliază împotriva tatălui lor, care tot mai influienţat de Judith de Welfen îl favorizează din ce în ce mai mult pe mezinul Carol. 

Când confruntarea armată părea inevitabilă, înaintea bătăliei, întreaga armată imperială trece în tabăra prinţilor de la Kolmar, tabără în care poposise şi papa venit de la Roma pentru a mijloci pacea şi care este cu dibăcie folosit de prinţi care lasă să se înţeleagă în tabăra imperială că suveranul pontif este de partea lor. Rezultatul este că Ludovic cel Pios cade prizonier fiind obligat în anul 833 la Soissons în faţa lui Lothar, a potentaţilor imperiului şi a poporului uimit să recunoască numeroasele învinuiri ce-i erau aduse, să se umilească depunând spada şi însemnele puterii pe altarul bisericii şi să renunţe la domnie. 

Cu acest spectacol dezolant pentru o societate bazată pe relaţii vasalice, Lothar a întins coarda peste măsură fiind părăsit de fraţii săi care trec din nou în tabăra lui Ludovic cel Pios pe care îl scot din mămăstirea St. Denis repunându-l în tron. De data aceasta Lothar se vede nevoit să se umilească implorând iertare fiind obligat să se retragă în Italia, teritoriu ce i-a fost desemnat spre stăpânire şi oarecum exil. El este însă însoţit de mulţi prieteni de-ai săi şi partizani ai ordinaţiei din 817, adepţi ai unui imperiu stabil şi puternic cu dreptul succesoral legiferat, ce le putea garanta posesiunile.

Perioada următoare este marcată de numeroase tentative de modificare a actului succesoral din anul 817, negociate pe rând cu fiecare dintre urmaşii interesaţi şi încheiate fără prea mari rezultate. Tratative s-au purtat în 835, 837 şi 839, de fiecare dată influenţabilul Ludovic dând dreptate fiului cu care tocmai se purtau negocieri şi defavorizând pe cei cu care tocmai negociase sau urma să negocieze, generând un perpetuu cerc vicios şi o perioadă de incertitudine politică. Singura simplificare a situaţiei se produce în anul 838, când se stinge de moarte bună unul dintre pretendenţi, prinţul Pepin.

În anul 840, la Ingelheim moare apoi şi Ludovic cel Pios. Cel ce deja de la vârsta de 40 de ani a dorit să lase în bună ordine succesiunea imperiului se stinge fără o legislaţie succesorală unanim acceptată, lăsând ţara într-o anarhie totală, în care toate condiţiile erau prielnice unui lung şi sângeros război dinastic. Deja în anul următor, Ludovic de Bavaria se aliază cu fratele său vitreg Carol Pleşuvul împotriva lui Lothar, care se considera moştenitor de drept al imperiului pe baza ordinaţiei imperiale ce de fapt nu fusese niciodată anulată sau modificată. Ludovic şi Carol stăpâneau Bavaria şi Aquitania în calitate de regi, de fapt tot în conformitate cu ordinaţia din 817, doar că în locul defunctului Pepin moştenirea este preluată de Carol. Lothar este însă blocat în Italia unde are puţin suport politic şi militar în peninsula permanent sfâşiată de conflicte şi interese politice multiple, ceea ce le dă posibilitatea celor doi moştenitori secundari să-şi extindă autoritatea şi asupra teritoriului Franciei propriu-zise. 

Simţindu-se însă stăpân pe Roma, Lothar considera că are în mână cea mai bună carte pentru realizarea pretenţiilor sale imperiale: papalitatea. Tocmai aceste tendinţe ale lui Lothar i-au făcut pe Carol şi Ludovic, altminteri firi foarte diferite, să se unească împotriva lui şi să-l înfrângă în anul 841 în bătălia de la Fontenoy. Cu o bătălie însă nu era câştigat războiul, iar Lothar îşi regrupează forţele reuşind printr-o abilă politică să atragă de partea sa şi o parte a aristocraţiei din regatele fraţilor săi şi chiar să sprijine "Stilinga", marea şi sângeroasa răscoală izbucnită în Saxonia niciodată definitiv supusă şi care intra în stăpânirile lui Ludovic.

 De asemenea se pare că Lothar nu a fost străin nici de tot mai desele incursiuni ale normanzilor în provinciile din nord-vestul Franciei şi nici de intensificarea presiunilor maurilor în Marca Spaniolă şi a incursiunilor acestora în Aquitania lui Carol Pleşuvul. Toate acestea îi determină pe cei doi regi: Carol Pleşuvul şi Ludovic zis "Germanicul", să încheie o alianţă oficială şi deschisă în faţa vasalilor şi armatelor lor adunate la Strassbourg în anul 842. În opera istoriografică a lui Nithard: "Historiarum Libri quator" sunt consemnate faimoasele "jurăminte de la Strassbourg", interesante mai mult pentru cercetarea lingvistică fiind dintre cele mai vechi monumente de limbă germană şi franceză veche, dar şi pentru cercetarea istorică.

 Regele Ludovic, educat în spirit germanic şi stăpânitor al unei zone puternic germanice, rosteşte legământul în "lingua romană", adică în franceza veche iar Carol Pleşuvul trebuie să rostească acelaşi text în "limba tedescă" adică germana veche, pentru ca fiecare rege să fie înţeles de luptătorii aliatului său. Cu acest prilej sunt pentru prima dată atestate scris cele două limbi, ceea ce reprezintă cea mai plauzibilă dovadă a faptului că teritoriile de vest ale imperiului se romanizaseră datorită puternicei culturi galo-romane ce a reuşit să se impună asupra tuturor migratorilor ce au trecut sau s-au aşezat aici. În schimb teritoriile răsăritene, cuprinzând în majoritate zone din afara fostului limes roman şi dominate de elemente germanice şi-au dezvoltat o cultură proprie şi au păstrat limba tradiţională. 

Astfel în această perioadă, breşa născută încă în perioada merovingiană din rivalităţile dintre Austrasia şi Neustria se adânceşte, ducând practic la formarea popoarelor german şi francez şi nu în ultimul rând la geneza celor două mari state medievale europene, Germania şi Franţa.

Întorcându-ne însă în secolul al IX-lea, alianţa de la Strassbourg, atacurile normande şi maure, răscoala din Saxonia şi interesul unei părţi însemnate a marilor nobili de restabilire a ordinii, au dus la oprirea ostilităţilor şi la ratificarea în august 843 a tratatului de la Verdun. Aici se prevedea ca Lothar să stăpânească Italia şi în linii mari teritoriile de la est de Ron şi vest de Rin, până în Frizia la Marea Nordului, teritoriu numit Francia de Mijloc. Ludovic Germanicul va intra în stăpânirea teritoriilor viitoarei Germanii, de la est de Rin, zonă numită încă Francia Răsăriteană iar Carol Pleşuvul preia prerogativele regale pentru teritoriile Franciei Apusene de la vest de Ron şi Meuse, viitoarea Franţă. Dintre cei trei, Lothar păstra în continuare titlul de împărat, care însă nu-i conferea nici un fel de suzeranitate asupra celorlalţi doi fraţi. Prin păstrarea titlului imperial şi a denumirii de ansamblu a Franciei se urmărea menţinerea ficţiunii imperiale şi a unităţii statale. Totuşi sistemul patrimonial de împărţire a statului între urmaşi a biruit în faţa principiului păstrării unităţii şi a eforturilor de impunere a principiului primogeniturii.

Ruptura produsă acum este de fapt atât de profundă încât nu se face simţită doar la nivelul superior, al conducerii, ci şi la nivelul vieţii administrative, culturale şi spirituale. Cancelaria imperială a lui Carol cel Mare este şi ea desfiinţată şi împărţită. Lothar încearcă prin numirea unui cancelar unic în persoana fostului cancelar regal din Italia să îşi impună fără prea mare succes autoritatea în acest domeniu. Prin numirea arhiepiscopului de Mainz în anul 870 cancelar al Franciei nu se reuşeşte de fapt decât concentrarea la Mainz a întregii cancelarii de limbă germană. 

Chiar şi în domeniul istoriografiei este relevant faptul că analele imperiale se opresc în anul 829, an în care declinul marelui stat carolingian este evident. În părţile apusene, aceste anale sunt continuate de arhiepiscopul Hinkmar de Reims în aşa-numitele „Annales Bertiniani” în timp ce pentru părţile răsăritene istoriografia va continua prin „Analele de la Fulda”.

În plan politic perioada imediat următoare este în continuare marcată de rivalităţi şi lupte pentru supremaţie. Lothar, grav bolnav, înainte de a se retrage la mănăstirea din Prüm, hotărăşte în anul 855 o subîmpărţire a teritoriilor sale între cei trei fii ai săi. Italia şi calitatea imperială le moşteneşte fiul cel mare Ludovic al II-lea (855-875). Fiul mijlociu Lothar va primi teritoriul care îi va păstra şi numele Lotharingia (Lorena, Lotringen) iar mezinul Carol va prelua conducerea Burgundiei cu o parte din Provence. Lothar şi Carol mor însă tineri, în 863 şi 869, bolnavi de epilepsie şi fără urmaşi iar teritoriile lor încep să ofere din nou prilej de dispută. În timp ce împăratul Ludovic al II-lea încearcă să-şi impună pretenţiile asupra provinciilor sudice, Lotharingia cu mult dorita capitală a lui Carol cel Mare, Aachen, devine mărul discordiei între Francia Apuseană şi Francia Răsăriteană. 

Pentru evitarea unui iminent conflict se încheie iniţial o înţelegere la Meersen în anul 870, prin care teritoriul este împărţit. Dar slăbiciunea demonstrată de partea de apus a Franciei îi face pe cei din răsărit să cucerească în anul 880 aproape tot teritoriul Lotharingiei şi să obţină legiferarea acestei situaţii prin tratatul încheiat la Ribemont în acelaşi an. În urma acestui tratat se conturează în fostul Imperiu Carolingian deja destul de clar graniţele viitoarelor state medievale: Franţa, Germania şi Italia.

Dar în istoria Europei se mai poate menţiona chiar şi o scurtă restaurare a vechiului imperiu şi a majorităţii teritoriilor ce ţineau de acesta, sub cel mai tânăr fiu al lui Ludovic Germanicul, împăratul Carol cel Gros (876-887). După ce a fost recunoscut în anul 876, după stingerea fără urmaşi a lui Ludovic al II-lea, rege al Italiei şi împărat, este ales şi rege al Franciei Apusene, deoarece din linia dinastică a lui Carol Pleşuvul nu mai rămăsese decât un minor incapabil să conducă ţara. Dar cum se întâmplă adesea în istorie, după acest reviriment mai mult conjunctural,  prăbuşirea a fost definitivă. Detronat de aristocraţia nemulţumită de incapacitatea sa de a ţine în mână întregul teritoriu, ameninţat din nord de vikingii care în iarna anului 885-886 ajung chiar să asedieze Parisul, Carol cel Gros nu se mai poate impune nici în părţile răsăritene.

În Burgundia şi în Provence, contele Bosso de Vienne, cumnatul lui Carol Pleşuvul se emancipează de sub suzeranitatea carolingiană. La nord de teritoriile lui Bosso, sub Rudolf de Welfen se întemeiază în anul 889 Regatul Burgundiei de Nord iar în teritoriile Franciei Apusene, contele Hugo de Paris din familia capeţienilor va ocupa tronul, astfel încât practic în toată partea de vest a fostului imperiu domneau suverani necarolingieni. În Italia se duceau lupte pentru supremaţie între ducele de Spoleto şi marcgraful de Friaul, ambii necarolingieni. Doar în teritoriile răsăritene se mai încerca păstrarea liniei dinastice carolingiene, măcar cu un bastard, Arnulf de Carintia, nepot nelegitim al lui Carol cel Gros, care este încoronat rege. Dar şi în aceste părţi dinastia carolingiană va fi înlocuită în anul 911.


Este lipsit de orice îndoială că cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o existenţă efemeră, de cele mai multe ori limitată la durata vieţii unei personalităţi marcante din istoria acestor popoare. Francii au făcut excepţie de la această regulă, ei edificând un stat ce a durat mai mult în timp şi care a reuşit să supravieţuiască personalităţilor ce i-au asigurat ascensiunea, şi a culminat cu restaurarea Imperiului occidental.

Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele.

Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi stabileşte centrul de putere. Moştenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militară a comandantului roman al Galiei, Egidius. După cum s-a mai arătat, după căderea Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stăpânire o mare parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui Childeric.

Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.

În anul 486, el îl atacă pe tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul reprezentant al autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o puternică rezistenţă, francii reuşesc să cucerească oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se refugieze în statul vizigoţilor, de unde este însă predat lui Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile acestuia. Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la Ravena, în anul 493. Clovis se căsătoreşte cu moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci şi capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolică şi bucurându-se de mare credibilitate în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.

 Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci şi a autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în această etapă doar pe cale spirituală. Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge. Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord, care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.

În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.

Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.

Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508. Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică-regalitate în statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis „unealta lui Dumnezeu”.

Regatul franc merovingian.

Conform vechiului obicei germanic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, încercându-se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să devină soţia regelui franc Chlotar.

Această prinţesă a devenit cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi nefericită cu Chlotar, care o determină să se retragă la mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsă colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai culturii clasice romane în Galia.

Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, născut de o concubină a regelui înaintea căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai important urmaş din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsăritene ale regatului şi devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533-548) a reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons.

Dar deja în anul 561, regatul este din nou împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din neînţelegeri patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un război fratricid, generat şi acutizat de ceea ce istoriografia a numit „cearta reginelor”.
Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o înlăture pe soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild şi în cele din urmă chiar să-l determine pe regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a propriului soţ Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa Fredegunde.

Foarte curând şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei, Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit faţă în faţă pe cele două regine rivale Fredegunde şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi şi cumnat al celor două regine rivale, Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să dobândească pentru sine şi pentru Burgundia rolul preponderent şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin care recunoaşte succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia.

 Prin acest act balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe care o promovează îşi atrage duşmani atât în Austrasia cât şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă şi la alianţa rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei şi rege al Neustriei. În anul următor, 614, armata neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi burgunzi pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde, care era din nou regentă pentru strănepotul ei, după ce supravieţuise fiului şi nepotului.

Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie, fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odată cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizării dintre marii seniori şi înalţii prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia monarhiei merovingiene. Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustria aveau să devină principala caracteristică a evoluţiei statului francilor, a politicii regale şi până la urmă a soartei dinastiei mero-vingiene.

Când regele Dagobert I, (629-638), conştient de legitimitatea sa monarhică hotărăşte, după moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din Austrasia la Paris pentru ca de aici să preia singur conducerea regatului, aristocraţia din Austrasia s-a văzut dezavantajată şi îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict şi a numeroase ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să impună din nou numirea unui vicerege pentru părţile de răsărit ale regatului.



 Pe de altă parte, nobilii neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat şi format în Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă împărţire între fraţi a regatului, la conflicte militare, detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662 militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând fără rezultat să obţină dominaţia asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi impună un rege favorabil la Paris, susţinuţi fiind de o grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl alungase pe propriul suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din mănăstirea în care fusese internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor grupări nobiliare.

Adevărata forţă conducătoare în toate regatele france era de fapt, în această perioadă, conducătorul celei mai puternice fracţiuni nobiliare, aşanumitul „majordom”, respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi timp administrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducător al suitei regale şi comandant al armatei. Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor, întemeind adevărate dinastii majordomiale. Încă în timpul „certei reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia majordomială fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea (638-656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus să-l adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naşte totuşi un succesor şi neustrasienii încercau să impună o regenţă pentru acest urmaş minor, Grimoald îşi instalează fiul ca rege.

 Acţiunea eşuează însă prin intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi de unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui nemerovingian în tron era încă o variantă inacceptabilă. Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului, atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare. În urma intervenţiei acestora, majordomul este înlăturat în anul 673 şi trimis la mănăstire, de unde iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie.

În anul 680 Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci într-un banal conflict particular. Dispariţia puternicului majordom neustrasian a permis însă din nou ascensiunea majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost Pepin cel Bătrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o nouă etapă în istoria regatului francilor. Evenimentul hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei regatului l-a constituit bătălia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu. Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului său Drago în funcţia de comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca el însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, aşa cum Pepin era majordom al regelui.

Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.

Perioada carolingiană. Dinastia carolingiană nu îşi datorează numele lui Carol cel Mare, primul împărat al Imperiului Occidental restaurat şi fără  îndoială cea mai marcantă personalitate a evului mediu timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol şi cel care a dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea şi bunicul viitorului împărat. Întemeietor al noii dinastii conducătoare a francilor a fost însă mult timp considerat strămoşul comun al familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost numită şi „dinastia arnulfizilor”.

 Ascensiunea carolingienilor a început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală a regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominaţi de majordomii lor, însă cel ce preia energic destinele regatului complet fără aportul merovingienilor, uitând să mai numească regi ai vechii familii, emiţând documente întocmai ca un rege şi câştigându-şi pe drept porecla de „Martel”, (ciocanul), a fost Carol (715-741). Această poreclă, menţionată deja în izvoarele istoriografice ale secolului al IX-lea, a fost în mare măsură dobândită după răsunătoarele succese militare prin care Carol a trebuit încă din primii ani de conducere să-şi impună autoritatea. Ca fiu nelegitim, exclus chiar de tatăl său de la conducere, el a trebuit să se impună mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis, care a preluat în anul 714 regenţa deşi era contestată atât în Austrasia cât şi în Neustria.

După rezolvarea acestei probleme de familie, Carol şi-a concentrat atenţia asupra Austrasiei, unde independenţa prea mare a ducilor din Bavaria şi Suabia ameninţa integritatea regatului. Conflictul cu aceşti puternici seniori locali a fost anevoios şi a continuat de fapt să mocnească şi după intervenţia lui Carol. În timpul în care atenţia majordomului era captată de conflictele cu ducii austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profită încercând din nou scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred şi chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja călugărit Chilperich al II-lea.

Această situaţie l-a îndemnat pe Carol Martel să întoarcă ostilităţile militare spre Neustria. În urma unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însă extrădat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul 724, prin conferirea unor întinse posesiuni.
Aquitania, care reuşise să-şi păstreze o independenţă aproape totală, se vede nevoită în anul 732, sub ducele Eudo, să apeleze la ajutor carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii şi înfrângând dezastruos armata ducelui, se revarsă adânc în ţară ameninţând întregul regat. Răspunzând prompt solicitării, Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers oprindu-le înaintarea spre Tours şi punându-i pe fugă după ce conducătorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de luptă. Prin această strălucită victorie, precum şi prin respingerea mai multor încercări de pătrundere a arabilor în Provence, regatul francilor şi Europa Occidentală sunt ferite de cucerirea printr-o putere străină, iar Carol Martel îşi câştigă renumele de apărător şi salvator al creştinătăţii apusene.

Nu este deci de mirare că şi în Roma papală se făureau planuri şi speranţe legate de majordomul franc, cu toate că acesta a supus clerul regatului autorităţii sale şi a îndrăznit chiar să ia din pământurile bisericii pentru a-şi răsplăti luptătorii credincioşi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului Petru, însoţită de rugămintea de a salva Roma ameninţată de longobarzi şi părăsită de bizantini. Carol răspunde printr-o delegaţie pompoasă, încărcată cu daruri preţioase dar fără a da curs solicitării papale de ajutor militar. Este probabil că abilul politician şi strateg nu dorea să se implice într-un conflict destul de riscant, în afara graniţelor regatului, încă destul de ameninţat de tendinţe secesioniste şi cu atât mai puţin împotriva regelui longobard Liutprand căruia i l-a încredinţat pe fiul său mai tânăr Pepin, pentru a se integra în acest fel în rândul familiilor domnitoare cu tradiţie. La scurt timp după acest eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viaţă iar ca o recunoaştere a prestigiului său, a fost înmormântat – fapt demn de reţinut – în criptele de familie ale merovingienilor din mănăstirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul nemerovingian ce şi-a găsit odihna de veci în acest lăcaş rezervat prin tradiţie regilor franci.

Carol Martel a lăsat regatul practic reîntemeiat de el într-o nouă putere şi unitate, fiilor săi Carloman şi Pepin. Prin Pepin, zis „cel Scund”, ascensiunea dinastiei carolingiene va continua, Carloman renunţând deja în anul 747 la bucuriile lumeşti şi retrăgându-se în prestigioasa mănăstire benedictină de la Monte Cassino din Italia. Perioada imediat următoare dispariţiei lui Carol Martel a fost însă tulburată de tendinţele secesioniste şi de nemulţumirea celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale şi care a continuat până la moartea sa din anul 753 să conducă şi să aţâţe rebeliuni atât din interiorul cât şi din exteriorul regatului. Apoi au existat opoziţii din partea aristocraţiei şi a clerului, categorii supuse mai mult de nevoie autorităţii lui Carol Martel şi care acum reuşesc, după o vacanţă monarhică de şase ani, să mai aducă pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al III-lea.

 Pepin cel Scund este nevoit să accepte iniţial această situaţie şi abia după ce în urma campaniei victorioase din Bavaria, unde reuşeşte să înfrângă ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlăturării definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de graţie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii. Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încărcată cu daruri şi cu o scrisoare conţinând întrebarea dacă este bine ca titlul de rege să fie purtat de o persoană care nu are nici un fel de autoritate. Răspunsul papei Zaharia, căruia îi convenea o relaţie cât mai cordială cu această mare putere a epocii, a fost conform aşteptărilor lui Pepin: rege trebuie să fie acela care deţine şi puterea necesară pentru a cârmui destinele poporului său.

 În aceste condiţii, conform tradiţiei france, Childeric al III-lea este detronat prin tăierea pletelor ce reprezentau simbolul regalităţii şi apoi trimis ras pe cap la mănăstire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea să aibă o cât mai mare legitimitate şi pentru a se spulbera toate rezervele pe care mulţi franci le aveau faţă de înlăturarea merovingienilor consderaţi de origine divină şi „de sânge sfânt”, se hotărăşte ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfinţit, ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizării prin naştere cu divinizarea prin ungere şi prin intermediul bisericii. Prin aceasta se sugera că regii nu trebuiau să fie doar aleşi de oameni pe baza meritelor înaintaşilor, ci să apară în faţa poporului ca aleşi ai lui Dumnezeu în numele căruia trebuiau să guverneze.

De la Pepin cel Scund, suveranii francilor şi mai apoi ai francezilor nu vor mai renunţa la ceremonialul ungerii şi se vor numi „din mila lui Dumnezeu rege”. În calitate de consacrator divin, la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop şi legat papal Bonifaciu, pe adevăratul său nume Winfith din Wessex. Bonifaciu datora multă recunoştinţă carolingienilor, fiind practic susţinut de Carol Martel în acţiunile sale misionare din Turingia, Hessa şi Saxonia, zone în mare parte încă păgâne şi pe care francii sperau să le atragă prin catolicizare în sfera lor de influenţă, ceea ce în mare parte s-a şi reuşit. În urma succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă primat al Germaniei şi legat papal. Prin acest înalt prelat, se vor întări şi relaţiile diplomatice cu Roma, relaţii ce vor avea o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriei europene.

Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena alungând pe ultimul exarh bizantin şi se pregătea să supună şi Roma, papa Ştefan al II-lea, după exemplul lui Grigore al III-lea, se adresează cu cereri de ajutor noului rege al francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul francilor. Acum situaţia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol Martel, căci în mare măsură Pepin cel Scund datora bisericii şi papalităţii legitimitatea calităţii sale monarhice. Pepin îl întâmpină pe papa Ştefan în castelul de la Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea înaltului oaspete, sărutându-i mâna şi făcând aşa-numitul „Officium stratoris”, purtând tiara papală ca un simplu slujitor de curte.

 Din relatările anumitor izvoare, se pare că ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat radical. Se spune că papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin implorându-l printre lacrimi să-i acorde sprijin militar şi în acest fel determinându-l pe rege săi promită ajutor. Pepin cel Scund mai încearcă încă o soluţionare paşnică a problemei trimiţând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se refugiază în mănăstirea St. Denis. Solia nu îşi atinge scopul ceea ce îl determină pe Pepin să emită în ziua de Paşti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul şi controversatul document numit „Dania lui Pepin”, prin care îi promite papei că îi vor fi restituite teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat datorită faptului că s-a păstrat doar în copii mai târzii, pe baza cărora papalitatea a exprimat mereu pretenţii teritoriale.

 Fapt este că se pare introdus arbitrar cuvântul „donatio”, Pepin neputând dona ceea ce încă nu îi aparţinea, presupunându-se că actul iniţial a constituit doar o promisiune pentru cazul unei expediţii victorioase. Cert este că în anul 754, Pepin cel Scund este încă o dată uns rege chiar din mâna papei la St. Denis, obţinând astfel legitimizarea din partea celei mai înalte autorităţi spirituale a Occidentului. Cu acelaşi prilej sunt unşi şi fiii lui Pepin: Carol şi Carloman iar dinastia carolingiană este proclamată de papă „pe vecie”, lui Pepin şi urmaşilor săi fiindu-le conferit şi titlul de „Patricius Romanorum”. Din toate aceste acţiuni reiese clar că papa se afla în mare dificultate şi încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l oblige la acţiune pe suveranul franc.

 Ca atare, încă în acelaşi an 754, Pepin cel Scund însoţit de papa Ştefan, pornesc în fruntea unei redutabile armate expediţia împotriva longobarzilor. Regele Aistulf respinge şi ultimele încercări de negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, călugărul de la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militară directă, în care longobarzii sunt înfrânţi iar Aistulf se supune regelui franc. O situaţie mulţumitoare de durată era însă greu de instaurat în atât de frământata Peninsulă Italică, loc de interferenţă al intereselor politice şi teritoriale ale longobarzilor, bizantinilor, papilor şi sarazinilor iar implicarea lui Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor şi regalitatea francă. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa şi pe fiul acestuia, Carol, sub a cărui domnie se va desăvârşi ultima etapă a ascensiunii carolingienilor şi va culmina prin dobândirea titlului imperial.

Partea a II a


Scriitorii antici numeau Scandinavia (Scandza, Scandinavia) atât Penisula Scandinavică, cât şi insulele vecine. Populaţiile din aceste regiuni ale continentului au intrat în istoria Europei odată cu migraţia lor violentă din secolul al IX-lea, fiind numiţi de cele mai multe ori normanzi, vikingi sau varegi. Fărâmiţaţi în mai multe triburi, oamenii nordului, erau o populaţie germanică înrudită cu cea a anglilor, saxonilor şi iuţilor, vorbind o limbă foarte asemănătoare, cu obiceiuri şi religie comună.

 Diferenţierea lor din marea masă a popoarelor germanice şi formarea unor uniuni de triburi va sta la baza viitoarelor popoare danez, suedez şi norvegian. Inscripţiile runice din secolele al VIII-lea şi al X-lea, care au fost găsite în locuri situate la mare depărtare unul de altul în fiecare dintre cele trei ţări scandinave, demonstrează că aveau aceeaşi limbă

. Limba vorbită era diferită, fără îndoială, de limba scrisă şi era inevitabil să existe dialecte ale limbii vorbite, dar acestea erau diferenţe normale care se găsesc în orice limbă dinamică. Limba nordică primitivă (vox danica) era încă folosită de aceste popoare nordice la începutul epocii vikingilor. De asemenea, în privinţa artei, istoricii de artă încearcă să ne îmbogăţească cunoştinţele despre arta vikingilor şi deosebesc şase stiluri diferite, legate fără îndoială, de arta germanică timpurie; influenţată şi la rândul său influenţând arta irlandeză, anglo-saxonă şi carolingiană, arta vikingă era o artă aplicată, decelabilă în principal la obiecte din lemn şi din piatră şi, în mai mică măsură, la cele din metal.

Asemenea altor aspecte ale istoriei oamenilor nordului, însăşi originea denumirii lor nu este încă pe deplin lămurită. Francii i-au numit, potrivit locului de origine, normani, iar anglo-saxonii dani, dat fiindcă au avut de a face mai cu seamă cu locuitorii pământurilor daneze. Cronicile germane folosesc denumirea de ascomani, adică oameni ai frasinului, deoarece acest lemn era folosit pe scară largă la construcţia corăbiilor. Irlandezii i-au numit gall (străini) sau lochlannach (nordici). Dar denumirea cea mai semnificativă, datorită faptului că şi-o atribuiau înşişi oamenii nordului, fiind mult mai răspândită chiar în propriile lor saga, este aceea de vikingi. Originea acestei denumiri are mai multe interpretări, cea mai larg răspândită fiind aceea după care provine de la cuvântul nordic kvik, ce înseamnă fiord. O alta este de origine anglo-saxonă şi pune accent pe preocupările militare ale oamenilor nordului, deoarece cuvântul wik, derivă din latinescul vicus (tabără). Pe măsură ce s-au răspândit pe teritorii din afara Scandinaviei, oamenii nordulu au primit şi alte denumiri. Astfel, în Rusia veche, vikingii suedezi au fost numiţi varegik. Vikingii ce s-au aşezat în Normandia, pe teritoriul franc, sunt menţionaţi în izvoarele vremii ca normanzi.

În privinţa periodizării istoriei acestor popoare, istoriografia străină actuală admite că perioada vikingă are două etape principale: perioada Vendel (sec. VII-IX), denumire dată după numele localităţii din Uppland (Suedia), unde s-au făcut importante descoperiri arheologice şi perioada clasică (sec. IX-XI).

Organizarea socială. Primele triburi cunoscute încă din primele secole ale mileniului I sunt cele numite Goetar şi Svear, din centrul Suediei, din zona lacurilor Vendel şi Vetter. Se pare că prin secolul al V-lea, unele grupuri de germanici ce locuiau în părţile nord-vestice ale Europei au luat drumul nordului, aşezându-se pe coasta de apus a Peninsulei Scandinavice, de unde i-au alungat pe laponi. În lumina arheologiei, populaţiile nordice nu par atât de izolate, numeroase descoperiri atestând o intensă activitate de schimb comercial cu civilizaţiile Europei meridionale. Chihlimbarul, principalul produs de schimb al normanzilor, se întâlneşte în piramidele egiptene, mormintele greceşti şi romane, iar piese de lux ale atelierelor greco-romane apar în Scandinavia.

La începutul evului mediu triburile scandinavice trec treptat de la organizarea în obşti gentilice la organizarea în obşti teritoriale, săteşti. În cadrul acesteia un rol tot mai mare a revenit cetei cu care căpetenia militară împărţea prada acaparată în timpul incursiunilor de jaf. Procesul de destrămare a relaţiilor gentilice şi de formare a relaţiilor feudale a fost tardiv, lung şi neuniform, având loc, succesiv, în Danemarca (din secolul al IX-lea), în Norvegia şi Suedia (din secolul al X-lea). Paralel cu o categorie numeroasă a ţăranilor liberi şi a micilor proprietari, s-au format şi proprietari de domenii laici şi, pe măsura creştinării, şi ecleziastici, odată cu aceştia apărând şi starea de dependenţă a unui număr tot mai mare de ţărani. Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului - thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing  făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. În preajma perioadei clasice a istoriei vikingilor categoriile sociale ale societăţii erau pe deplin constituite, fiind vorba despre: şef militar / rege, jarli (nobili), oameni liberi, sclavi eliberaţi şi thralli (sclavi).

Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.
Formarea relaţiilor feudale a fost urmată, în domeniul organizării politice, de constituirea statului, iar în domeniul spiritual de adoptarea creştinismului. Regalitatea a evoluat de la cea de tip tribal la regalitatea aflată în fruntea unui stat unificat, în Danemarca (prima jumătate a secolului al IX-lea), Norvegia şi Suedia (ultimele decenii ale secolului al X-lea - primele decenii ale secolului al XI-lea).

Viaţa religioasă.

La popoarele din nordul Europei străvechile credinţe şi practici religioase s-au menţinut până în secolul al X-lea. Cele mai bogate informaţii asupra religiei ni le furnizează tradiţiile literare păstrate nealterat în Islanda, unde creştinismul a pătruns târziu (în jurul anului 1000). Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind împărţiţi în două grupuri distincte, veneraţi de o categorie socială sau alta şi anume: Asii, zeii aristocraţiei războinicilor şi Wanii, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei.

Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asilor, era Odin, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (walkirii) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Frey, zeul fertilităţii, Logi, zeul focului, s.a.) şi secundari.

În legendele mitologice scandinave un rol important îl deţin şi uriaşii, stăpânitorii cei dintâi ai pământului, ai căror primi urmaşi sunt zeii. Uriaşii erau înzestraţi cu darul înţelepciunii; de aceea uneori erau consultaţi de zei - cu care se aflau deseori în conflict.

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.... La faimosul templu din Uppsala se celebrau sacrificii - în timpul echinocţiului de primăvară - timp de nouă zile; în fiecare din aceste zile era sacrificat un om, plus şapte animale. Locurile unde se oficiau actele de cult erau diferite: pe vârfuri de munţi, pe culmi de dealuri, în dumbrăvi, etc. Spre deosebire de alte triburi germanice, scandinavii şi-au construit şi clădiri speciale consacrate actelor de cult, atestate şi de legendele islandeze, clădiri rectangulare de lemn de dimensiuni mari - 30 m lungime, 15 m lăţime.

La nivelul cel mai înalt  - uniuni de triburi, regate barbare - atribuţiile sacerdotale care priveau interesele statului sau tribului erau exercitate de rege sau căpetenia tribului. Astfel regele sviarilor (Suedia) răspundea de organizarea ceremoniilor solemne care aveau loc la marele templu din Uppsala.



Creştinarea popoarelor nordului.

 Creştinarea popoarelor scandinave face parte din a treia etapă de creştinare ce caracterizează misionarismul latin în Evul Mediu timpuriu şi care din punct de vedere cronologic este foarte apropiată de cumpăna mileniilor I-II. Creştinarea nordului Europei a pornit de pe meleaguri germane, din centrul arhiepiscopal de la Hamburg şi în răstimpul a cca. 50 de ani cele trei state scandinave au trecut la creştinismul de rit latin. Adoptarea creştinismului în ritul bisericii romane a consacrat formarea relaţiilor feudale şi a statului, a conferit clerului un important rol social-politic şi religios-cultural şi a uşurat intrarea ţărilor nordice în comunitatea ţărilor europene creştine.

Migraţiile popoarelor nordului

Secolele IX-X se caracterizează printr-un nou tip de incursiuni ale populaţiilor aflate la graniţele Europei creştine. Cea mai mare parte a continentului european s-a văzut confruntată cu acţiunile multiforme ale scandinavilor, care practică, de la Volga până la Atlantic, în aceeaşi măsură pirateria şi jaful, marele comerţ maritim şi terestru, mercenariatul în solda conducătorilor şi colonizarea, cu scopul stabilizării lor durabile. Această ultimă mişcare de populaţii, căreia nu trebuie să-i vedem doar aspectele negative, căci pune în evidenţă noile forţe ce apar în Europa nordică, e însoţită, în secolul al IX-lea, de instalarea ultimului popor care a reuşit să ajungă până în inima Europei: maghiarii. Reprezentând ultimul val al migraţiei popoarelor în Europa apuseană, expansiunea scandinavă a curpins un spaţiu amplu, marcând imense transformări atât în sânul societăţii migratorilor, cât şi în dezvoltarea ulterioară a vieţii social-politice a continentului.

Migraţiile maritime ale germanilor nordici sunt iniţiate de heruli, care - anticipându-i pe vikingi - în secolul al III-lea ajung la Marea de Azov, în zona Bosforului, în Asia Mică, pustiind şi coastele Mării Egee. În vest, invaziile lor sunt notate în Gallia şi pe coasta cantabrică, pentru ca apoi chiar din secolul al VI-lea numele lor să dispară din istorie. Scandinavii au fost amestecaţi cu triburile germanice în tot timpul perioadei migraţiilor din secolele V-VI. Mai apoi, însă, până în secolul al VIII-lea, lumea scandinavă rămâne izolată, neîntreţinând raporturi decât cu popoarele vecine: frizonii, anglo-saxonii şi celţii din Irlanda. Dar cele mai cunoscute şi mai devastatoare migraţii pentru Europa occidentală în ultimele secole ale mileniului I, care au avut consecinţe importante pentru istoria Evului Mediu, au fost cele ale scandinavilor din secolele IX-X.

Nu există prea multe informaţii cu privire la motivele care au împins aceste popoare de războinici şi marinari să se angajeze în expediţii care îi vor conduce în toate părţile Europei, chiar şi în America. Unul ar putea fi atracţia prăzii, dar de ce la acel moment anume? Suprapopularea relativă conducând la conflicte sociale şi politice; dar care a fost punctul de plecare al acestor răsturnări de conjunctură demografică? O încălzire a climei, poate, permiţând munca câmpului în zone până atunci sterile? Cert este că între sfârşitul secolului al VIII-lea şi mjlocul secolului al IX-lea, popoarele scfandiave intră în istorie în modul cel mai violent cu putinţă. Între cauzalităţile principale ce determină punerea în mişcare a oamenilor nordului, se reîntâlneasc unele cauze generale ce au determinat declanşarea marii migraţii a popoarelor germanice în Europa, dar şi unele aspecte specifice, determinate de situaţia deosebită geografică, demografică, socială şi economică în care se afla nordul continentului european.

Mobilitatea şi caracterul războinic sunt trăsături comune tuturor popoarelor aflate în perioada de sfârşit a democraţiei militare, dar adâncirea acestor caracteristici, o dată cu închegarea primelor formaţiuni statale, în care războiul de jaf şi pirateria devin principala sursă de venit, sunt specifice pentru societatea vikingă. Creşterea demografică este din nou o caracteristică universală în determinismul mişcărilor de populaţii, dar în ţările nordice această creştere demografică este completată de condiţiile geo-climatice deosebit de aspre şi implicit a unei agriculturi puţin productive şi pe suprafeţe foarte restrânse.

Tendinţa de permanentizare a războiului, venită din partea nou formatei aristocraţii militare şi atragerea în cete militare a surplusului demografic masculin sunt de asemenea comune tuturor populaţilor germanice, particularitatea nordică fiind constituită de dorinţa de acaparare a unei averi cât mai mari în termen cât mai scurt. Unul din factorii cu specific nordic îl constituie dezvoltarea deosebită a navigaţiei, care a permis vikingilor să fie pentru mai bine de două secole stăpânii absoluţi ai mărilor şi să poată intreprinde expediţii maritime nestingheriţi. Deci incursiunile vikingilor, efectuate în general pe mare şi pe marile fluvii, au fost posibile la o asemenea scară datorită perfecţionării construcţiei corăbiilor lor rapide, sigure şi de mari dimensiuni şi datorită renunţării la cabotinaj, adică navigaţia în paralel cu ţărmul şi în permanent contact vizual cu acesta.

 Navigaţia în larg a devenit posibilă deoarece ei au invăţat să se orienteze pe mare cu mijloace simple dar sigure, cu mult înainte de apariţia busolei. Săpăturile arheologice din ultimii 100 de ani au scos la iveală o serie de corăbii vikinge. Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construită la sfârşitul secolului al IX-lea, dezgropată în 1867 dintr-un tumul găsit în partea de est a Oslofjord-ului; corabia Gockstad, datată în aceeaşi perioadă şi descoperită tot în regiunea Oslofjord-ului şi corabia Oseberg, găsită în partea de vest a aceluiaşi fiord. Toate aceste corăbii erau corăbii funerare al căror scop era de a grăbi plecarea în lumea cealaltă. Un text din Beowulf vorbeşte despre o astfel de corabie funerară a unui şef militar şi deşi nu se vorbeşte despre o înmormântare în tumul, este vorba clar de un ritual specific pentru înmormântarea şefilor militari.

Europa estică şi varegii.

 Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (Drumul mare de la varegi la greci) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau rus[2], conduşi de Rurik. Teoria normandistă bazată pe aceste tradiţii nu este acceptată de istoriografia rusă, deşi, după cum am văzut, cronica lui Nestor consemnează şi ea existenţa acestor "navigatori", veniţi la chemarea populaţiilor slave din acele teritorii. Urmele aşezărilor varege în Rusia datează îndeosebi din secolul al X-lea, iar în secolul următor au stabilit legături comerciale intense cu bulgarii, arabii şi bizantinii.

Cronicarii arabi (Ibn Rustan - sec. X) îi descriu pe varegi ca fiind foarte îngrijiţi în îmbrăcăminte şi foarte ospitalieri cu străinii. Deţineau controlul absolut de-a lungul regiunii Niprului, regiune ameninţată continuu de atacurile pecenegilor. Cnezii din Novgorod şi Kiev întreţineau raporturi foarte strânse cu regii varegi şi în baza acestor bune relaţii au avut loc colonizări ale populaţiei varege în teritoriile slave; timp de aproape două secole pe teritoriul Rusiei desfăşurându-se procesul de asimilare a varegilor de către populaţia locală, - prin căsătorii mixte, concubinaj, adoptarea limbii, a credinţelor religioase şi a obiceiurilor slavilor.

Descoperirea Islandei, Groenlandei şi a continentului american.

Norvegienii, datorită şi poziţiei geografice a teritoriilor lor şi-au îndreptat atenţia spre vest şi nord-vest peste Atlantic, ei fiind cu precădere marinari de cursă lungă şi colonizatori în teritorii sălbatice. În secolul al VIII-lea ajung pe coastele Angleie şi Scoţiei, instalându-se în insulele Shetland sau în Orcade, ca şi în Irlanda unde întemeiază mici regate de coastă. Trecerea vikingilor de la o insulă la alta în secolul al IX-lea a fost aproape inevitabilă, Shetlandul fiind colonizat iar Irlanda nemaiprezentând interes, ei au pornit spre vest, spre teritoriile de care se ştia că se află acolo din relatările călugărului Dicuil (cca. 825), geograf irlandez din secolul al IX-lea, care consemnează stabilirea pustnicilor creştini irlandezi în Insulele Feroe şi vizita pe care aceştia au făcurt-o pe un teritoriu aflat la vest de insule. Colonizarea insulelor a început mai ales după ce regele Harald Păr Frumos, în urma unui război îndelungat (860-8702) a unificat Norvegia sub autoritatea sa. Cei care nu au vrut să i se supună şi-au părăsit teritoriile şi s-au deplasat spre vest în căutarea a noi posesiuni.

Colonizarea insulelor Feroe a creat o bază de pornire pentru expediţiile ce urmau să plece peste Atlantic în direcţia nord-vest. Odată cu noii colonişti a început şi creştinarea acestor teritorii, fenomen care se produce în timpul regelui Olaf, aproximativ în anul 1000. Pornind din aceste insule o expediţie vikingă a descoperit Islanda (Ţara de Gheaţă), numită aşa deoarece exploratorii au iernat pe această insulă şi au fost impresionaţi de asprimea acestui anotimp.

În jurul anului 920, normandul Gunnbjorn, care se îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus  şi a descoperit o serie de insule mici, denumite într-o legendă islandeză insuliţele de coastă Gunnbjorn. Dincolo de aceste insule se vedea un pământ muntos acoperit de zăpadă şi gheaţă, dar apropierea de el a fost imposibilă din cauza gheţarilor. În această perioadă Erik cel Roşu, fiind surghiunit pe trei ani din Norvegia, a plecat cu câţiva oameni să caute acest teritoriu vestic. După o serie de încercări nereuşite, Erik a pornit de-a lungul coastei de sud-vest, parcurgând aproape 650 de km, până a atins extremitatea sudică a pământului pe care l-a cercetat. Stabilit pe această coastă, timp de doi ani a căutat o zonă spre interiorul insulei, apărată de vânturile reci şi datorită contrastului pe care o astfel de regiune plină de verdeaţă îl dădea în comparaţie cu albul gheţurilor, Erik a denumit insula Groenlanda - Pământul Verde. Începând din anul 985 Erik a demarat colonizarea teriroriilor Groenlandei şi în cursul secolelor X-XI, pornind de pe ţărmul de sud, vikingii s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean până la cercul polar de nord.

În jurul anului 987, aflându-se în drum spre Groenlanda, navigatorul islandez Bjarne s-a rătăcit din cauza ceţii, navigând mai multe zile într-o direcţie necunoscută, până când a apărut în faţa s-a un ţinut deluros, acoperit de păduri dese şi mergând spre nordul acestui teritoriu a ajuns după zece zile în Groenlanda. Povestirile despre acest pământ au trezit interesul lui Leif cel fericit, fiul lui Erik cel Roşu, deoarece în Groenlanda nu existau păduri aproape deloc şi coloniştii aveau mare nevoie de lemn. În jurul anului 1000, Leif a plecat spre sud şi, după un drum lung, a descoperit un pământ nelocuit, fără păduri şi acoperit cu uriaşe stânci netede. Leif l-a numit Helluland (Ţara pietroasă), aceasta fiind sau ţărmul nordic al insulei Terra Nova, sau ţărmul de est al peninsulei Labrador, conform opiniilor istoricilor sovietici, dar majoritatea cercetătorilor atribuie această denumire insulei Baffin.

Continuând să navigheze spre sud, Leif a zărit peste câteva zile o coastă acoperită de o pădure deasă, a debarcat acolo şi a denumit teritoriul Markland (Ţara păduroasă) şi aceasta poate fi peninsula Labrador, care mai păstrează mari zone împădurite şi numeroase bancuri de nisip ca şi în vremea vikingilor. După alte două zile corabia a ancorat la gura unui râu pe malurile căruia creştea din abundenţă viţă de vie sălbatică, teritoriul fiind denumit Vinland (Ţara vinului). Vikingii au construit aici case de lemn şi au aşteptat trecerea iernii, care li s-a părut extrem de blândă şi cu zile neobişnuit de lungi. După toate indiciile, istoricii recunosc în unanimitate că locul ultimei debarcări a lui Leif a fost o porţiune de pe litoralul nord-estic al Americii de Nord în dreptul paralelei de 400.

Călătoriile lui Erik cel Roşu şi Leif cel Fericit n-au influenţat câtuşi de puţin marile descoperiri de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea în vestul oceanului Atlantic, dar aceste călătorii au avut înrâurire asupra descoperirilor făcute mai târziu de englezi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, la vest de Groenlanda, în căutarea drumului de nord-vest între oceanul Atlantic şi oceanul Pacific.

Danezii sunt, însă, cei care sub denumirea generică şi improprie de normanzi, vor face să se vorbească despre ei în Europa secolelor al IX-lea şi al X-lea. Războinici de temut şi jefuitori, ei apar în Anglia şi în Galia în prima jumătate a secolului al IX-lea, prădând şi incendiind mănăstiri şi oraşe - Quentovic în 842, Nantes în 843, Bordeaux în 844, Hamburg în 845 etc.- instalându-şi taberele la gurile fluviilor, pentru ca, de acolo, să-şi îndesească raidurile în interior şi să impună puterilor locale şi suveranilor plata unui greu tribut, Danegeld, apoi concesionarea unor vaste teritorii.

Atacul danezilor asupra teritoriilor france a fost consemnat de Alcuin, sfetnicul englez al lui Carol cel Mare. Organizarea militară a francilor nu era concepută în vederea apărării, Carol Martel şi Carol cel Mare au creat o organizare militară ofensivă, nevoia lor de apărare limitându-se la mărcile de graniţă. Abia Carol cel Pleşuv ia iniţiativa de a construi un sistem defensiv împotriva acestor năvălitori şi în principal strategia sa defensivă se baza pe fortificarea podurilor, pentru a bloca cele mai importante fluvii (Sena, Marna, Oise). Nu se cunosc prea multe despre natura acestor poduri fortificate, cu excepţia faptului că urmau să fie plasate la coturile strategice ale fluviilor şi că era nevoie de piatră şi lemn, iar la fiecare cap al podului urmau să fie construite forturi. Această activitate s-a desfăşurat extrem de lent astfel că nu au oferit apărarea constantă, regele fiind obligat să plătească Danegeld-ul. Explicaţia acestui fenomen rezidă, poate, şi în faptul că probleme cele mai importante ale lui Carol cel Pleşuv erau ameniţările din partea bretonilor, aquitanilor şi provensalilor.

Dezmembrarea ulterioară a imperiului, odată unit, al lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios, prin împărţirea din 876, a accelerat procesul de fărâmiţare care începuse încă din timpul lui Carol cel Pleşuv. În anul 880, în faţa atacurilor masive din acel deceniu, rareori se mai cerea sau se mai aştepta permisiunea din partea regelui pentru a întări apărarea regatului, deoarece aceasta nu mai exista, ea fiind organizată doar pe plan local. Din acel moment, mai ales în nord conţii şi episcopii, fără a întâmpina vreo opoziţie din partea slabilor monarhi carolingieni, au fost cei care au organizat apărarea locală.

Puţin câte puţin, loviturilor devastatoare li se substituie colonizarea prelungită. În Anglia o armată daneză se instalează în Northumbria în 876 şi, repede, constituie, în jurul Yorkului, un adevărat regat. Acesta va dispare în 954, dar la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, noi cuceritori danezi, Harald Dinte-Albastru, Sven Barbă-Despicată şi Knut cel Mare ocupă  Anglia, dominând asupra unui vast imperiu care conţine şi cea mai mare parte a Scandinaviei. În Francia, singurul stat normand care n-a avut o existenţă efemeră este cel constituit în 911 în jurul lui Rollon, care a obţinut prin tratatul de la Saint-Clair-sur-Epte, semnat de regele Carol cel Simplu, regiunile din jurul Senei de Jos, care vor deveni  Normandia.

În secolele IX-XI popoarele nordice au deţinut un însemnat rol în istoria universală; prin explorările lor au contribuit la o mai bună cunoaştere a zonei nordice a Oceanului Atlantic; prin incursiunile şi cuceririle lor au accelerat procesul de feudalizare în Occident, de unificare statală, ca în Britania anglo-saxonă, de stimulare a întemeierii statului, ca în statul vechi rus sau de proprie construcţie statală, ca principatele normande, iar apoi regatul normand din Italia meridională.


Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI