Se afișează postările cu eticheta 1001-1100. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1001-1100. Afișați toate postările
În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.



Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.



Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.



1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.



Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

[caption id="attachment_270" align="aligncenter" width="600"]Istoria săngeroasă a cruciadelor Istoria săngeroasă a cruciadelor[/caption]

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

Misterioasele amulete vikinge.Cu un an în urmă, în apropiere de Hamar, estul Norvegiei, era descoperită o mică amuletă, confecționată din aur. Un artefact încadrabil într-o serie de alte obiecte misterioase, de același fel! În Scandinavia au fost descoperite aproximativ trei mii de astfel de amulete, majoritatea confecționate din aur, provenind din perioada 500-1060 d.Hr.

De cele mai multe ori, aceste artefacte prezintă imaginea unui cuplu, în care bărbatul și femeia fie se privesc în ochi, fie se îmbrățișează. Marele mister pe care oamenii de știință ar dori, dacă s-ar putea, să îl elucideze este care a fost scopul acestor amulete, multe datând din epoca de glorie a vikingilor, situată între secolele VIII-XI e.n. Aceiași specialiști ar mai vrea să știe, eventual, cine sunt personajele portretizate în enigmaticele amulete.

 

Obiectele minuscule de acest fel au fost numite, în Scandinavia, gullgubber și erau extrem de subțiri, având o grosime similară unei frunze. Adesea, femeia înfățișată pe micile artefacte de metal prețios poartă o rochie și un șorț, în vreme ce bărbatul este înveșmântat cu o robă și, uneori, poartă pantaloni. Personajele de ambele sexe dețin, uneori, accesorii precum cataramele, colierele, potirele sau sceptrele. Sceptrele au, uneori, forma unei crenguțe cu frunze.

Aproape sigur, micile amulete de aur transmiteau un anume mesaj. Matrițele utilizate pentru confecționarea lor au fost realizate de către meșteri pricepuți. Cea mai mare descoperire a fost făcută în Danemarca, unde au fost găsite mai mult de 2500 de amulete gullgubber.

[caption id="attachment_53" align="aligncenter" width="1800"]Misterioasele amulete vikinge Misterioasele amulete vikinge[/caption]

Au fost avansate mai multe teorii în legătură cu personajele reprezentate pe amulete și despre ce simbolizează ele. Cert este că aceste obiecte nu aveau o funcție practică, ci una ținând de spiritualitate. O interpretare este că acestea sunt reprezentări mitologice scandinave ale nunții legendare dintre zeul Freyr și zeitatea feminină Gerðr – o divinitate a pământului.

 

La scandinavi, Freyr era zeul asociat cu virilitatea și prosperitatea, cu soarele și vremea frumoasă. El s-a îndrăgostit de frumoasa gigantă Gerðr (Gerd) care devine în cele din urmă soția sa. Cu toate acestea, zeul Freyr a trebuit să renunțe la sabia sa magică, pentru femeia iubită. Rămânând fără protecția armei sale, Freyr este ucis de către Surtr, un alt personaj legendar, în timpul evenimentelor dramatice ale Ragnarök-ului („soarta finală a zeilor”).

Este posibil, în viziunea unor cercetători, ca micile amulete de aur să fi fost oferite atunci când doi tineri își uneau destinele, prin căsătorie, fiind un simbol care le amintea că este necesar să sacrifice totul, pentru a da iubirii și vieții șansa să triumfe.

Unii cercetători cred că amuletele ar fi putut reprezenta un soi de „bilete de intrare” pentru cei care au fost supuși încercărilor și găsiți vrednici să participe la ceremoniile religioase. Teoriile legate de rolul acestor mici, dar străvechi și prețioase opere de artă au fost, cum spuneam, numeroase. Este posibil să nu aflăm niciodată un răspuns, o rezolvare pentru această enigmă lăsată în urmă de către vechii scandinavi, creatori ai unei mitologii și civilizații fascinante.

1. Asedierea Constantinopolului

În 1204, Imperiul Bizantin trecea prin vremuri grele. Era amenințat pe toate fronturile, iar dinastia curentă, Aggelori, a fost una dintre cele mai proaste dinastii care au ajuns pe tronul Imperiului Bizantin. Au asuprit populația, vioau sau organizau mari orgii și erau foarte fricoși. De asemenea, erau cunoscuți pentru trimiterea de generali orbi pe front pentru a lupta în numele lor. Chiar dacă acești generali erau foarte bravi, erau aproape inutili pe câmpul de luptă. Cruciații au asediat Constantinopolul din 5 motive:

1. Schisma bisericii creștine; 
2. Împăratul exilat Isaac a cerut ajutor;
3. Comorile;
4. Localizare strategică;
5. Veneția dorea porturile Constantinopolului.

De îndată ce Cruciații au ajuns, aduși de flota venețiană, au asediat orașul și i-au pus pe Alexios al IV-lea și pe Isaac pe tron. Isaac a murit la scurt timp, iar Alexios al IV-lea a fost executat de Alexios al V-lea, care i-a luat locul pe tron. Acest lucru i-a făcut pe Cruciați să declare din nou război Constantinopolului, oraș ce cade după al doilea asediu. După ce Cruciații au preluat orașul, l-au prădat timp de 3 zile. Multe lucrări de artă au fost distruse, iar altele, precum statui sau picturi, au fost aduse pe teritoriile controlate de Cruciați. Un exemplu bun sunt caii de bronz de la Hipodrom, care încă se regăsec pe Bazilica Sfântului Marcu din Veneția și în zilele noastre. După acest asediu, Constantinopolul nu a reușit să se mai redreseze vreoodată, urmând ca în 1453 acesta să cadă complet, iar odată cu el și Imperiul Bizantin.

2. Tratatul de la Verdun

După moartea lui Carol cel Mare, imperiul lui a trecut prin vremuri grele în perioada fiului său, Louis cel Pios, pentru că fii acestuia se tot răzvrăteau împotriva lui. După moartea lui Louis, imperiul a fost preluat de primul născut, Lothair, în timp ce ceilalți fii ai săi, Charles și Louis, și-au păstrat propriile regiuni, Aquitaine și Bavaria în interiorul Imperiului Franc. Aceștia doi au format rapid o alianță împotriva regelui Lothair. Au pornit la război și, în 841, îl înfrâng pe Lothair la Fontenay, iar în 842 îl declară nevrednic pentru a conduce imperiul. După asta, cei trei s-au întâlnit la Verdun pentru a ajunge la un acord de împărțire a Imperiului, cunoscut și ca Tratatul de la Verdun. Conform tratatului, Lothair și-a păstrat titlul de împărat, inclusiv posesia asupra Italiei, Țărilor de jos, Lorraine, Alsacia, Burgundia și Provence. Tărâmul său s-a numit Francia. Louis a primit toate pământurile la est de Rin și nord de Alpi. Aceste pământuri urmau să ajungă mai târziu Regatul German. Charles a primit porțiunea vestică a Imperiului, în ziua de azi teritoriul Franței. Acest tratat este important pentru că, fără el, națiuni precum Franța sau Germania nu ar fi existat. Conflictele între unele din aceste teritorii au durat până la cel de-Al Doilea Război Mondial.



3. Bătălia de la Tours

Cunoscută și ca bătălia de la Poitiers, aceasta a avut loc în Franța, în octombrie 732. A fost bătălia dintre Califatul Ummayad și Francezi, conduși de Charles Martel. Cele două armate s-au întâlnit într-o locație aleasă de Charles, ceea ce l-a supărat pe Abd-Al-Rahman, liderul musulman. Pentru o săptămână întreagă, cele două armate au dus lupte mici, fără victime foarte multe, prin care Rahman a încercat puterea armatei lui Charles, acestea fiind ascunse mereu în pădure. Niciunul dintre cei doi comandanți nu a dorit să atace, însă Rahman s-a simțit obligat, pentru că oamenii lui doreau să jefuiască Tours, lucru pe care îl puteau face doar dacă îi învingeau pe Francezi. Atunci când musulmanii au atacat, au făcut-o având cavaleria în față, însă infanteria experimentă a lui Charles a reușit să facă față, lucru puțin probabil în acele timpuri. În timp ce bătălia avansa, a apărut un zvon cum că, chiar francezii doreau să jefuiască Tours pentru a distrage atenția inamicilor. Când o bucată s-a separat să meargă spre Tours, pentru toți ceilalți a părut că este o retragere. Musulmanii, fără să știe ce se întâmplă, au început să se panicheze și să fie haotici în mișcări. Rahman, încercând cu disperare să își adune oamenii, moare, iar armata, acum fără lider, s-a retras în Franța. Mulți consieră că această bătălie a salvat creștinismul.

4. Edictul de la Milano

În 313 d. Hr., împăratul Romei de Vest, Constantin, și împăratul Romei de Este, Licinus, s-au întâlnit în mediolanum (Milano din zilele noastre). Aceștia au semnat un edict cunoscut și ca edictul care îți permite să venerezi pe orcine și orice dorești. Este important de amintit acest edict, pentru că el a fost destinat tuturor religiilor, nu numai creștinilor. Lactantius a scris în cartea sa: “Atunci când vezi că asta a fost oferit de noi creștinilor, înălțimea ta să știi că acest edict este făcut și ca alte religii să aibă posibilitatea de a venera în mod liber orice adolație de dragul păcii în timpurile noastre. Fiecare are drptul să venereze în mod liber pe oricine dorește, iar acest lucru demn nu trebuie îngrădit niciunei religii”. Astfel, Edictul de la Milano a fost primul care a promovat credința liberă. Chiar dacă nu a durat mult timp, a fost un mare pas în față, având în vedere că următorul edict similar a fost făcut de ONU în 1948.

5. Bătălia de la Hastings

Această bătălie a schimbat istoria Anglie. Regele englez, Edward, a murit fără succesor în ianuarie 1066. La scurt timp, Harold al II-lea a fost încoronat Rege. Chiar și așa, el a trebuit să înfrunte după încoronare alți trei pretendenți, fratele său, Tostig, regele Harald Hardrada al Norvegiei și ducele William al Normandiei. Tostig și Harald au format o alianță pentru încoronarea celui din urmă. Chiar cacă au avut un succes inițial minor, după ce i-au înfrânt pe englezi la bătălia de la Fulford, au pierdut bătălia de la Stanford Bridge. La scurt timp după, Harold a trebuit să îl înfrunte pe William, care ancorase pe țărmurile de sud ale Angliei. Cei doi s-au luptat cu Hastings. Armata lui Harold, compusă din infanterie, a trebuit să o înfrunte pe cea a lui William, compusă din infanterie, arcași și cavaleri. Inițial, Harold a încercat să îl surprindă pe William, dar fără succes. După aceea, normanzii au încercat să loveasă armata englezească, dar fără succes, așa că au adoptat tactica “retragerii înșelătoare”, folosită cu succes de mongoli sau spartani. Aproape de finalul bătăliei, Harold a fost lovit de o săgeată în ochi și a murit, iar oamenii lui, fără lider, au început să se panicheze. William a câștigat și, până la finalul anului, a fost încoronat rege al Angliei.




Nu este prima ruptura intre cele doua Biserici dar este cea mai grava,avand consecinte si in epoca moderna.

Cat priveste caracterul ei,schisma este vazuta din Orient la inceput ca o rupere de raporturi oficiale obisnuite obisnuite intre doua Biserici autocefale,precedata bine-nteles de o serie de cauze care au dus la o instrainare si invrajbire crescanda si reciproca; din Apus,desi i se recunoaste complexitatea si vechimea cauzelor,este socotita o actiune unilaterala greceasca:rebeliune impotriva autoritatii papale,revolutie constienta,brusca si violenta,un act de sectarism de care se fac vinovati numai grecii,indeosebi cei doi Patriarhi Fotie si Mihail.

CAUZE POLITICE


Schisma se poate constata si urmari mai bine de cind Imparatul Diocletian (284-305) a impartit Imperiul ,in anul 286,in Imperiul de Rasarit,cu capitala la Nicomidia si Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, intelegand ca exista o lume orientala,cu conceptiile si mentalitatea ei,deosebita de cea occidentala.

Acest fapt l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337),sa mute capitala,pe data de 11 mai 330, de la Roma la Constantinopol;cetatea eternal,Roma fiind impinsa pe plan secund in Imperiu,istoricul Ferdinand Lot crede ca acest lucru este adevarata cauza a schismei.

Impartirea Imperiului roman de catre Teodosie cel Mare (379-395),in395,intre fiii sai, Arcadiu(395-408), care primeste Orientul si Honoriu(395-423),care ia Occidentul,se poate socoti inca una dintre cauzele politice ale schismei.Desi Imperiul s-a reunificat in parte, sub imparatul Justinian cel Mare(527-565),dar aceasta reunificare nu a putut dura sub urmasii sai.

Consecinta acestui fapt a fost ca episcopii Romei,in calitatea lor de episcopus civitatis , vazand ca Imperiul de Rasarit nu este capabil sa apere Roma si Italia,au inceput sa-si indrepte privirile catre popoarele din Apus , indeosebi catre franci,cerindu-le ajutorul.

In 752,papa Stefan II (752-757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741-756) ,care trece cu armata in Italia si distruge intre 754-756 regatul longobarzilor din Italia centrala.Teritoriul cucerit de franci este daruit papei Stefan II, sub denumirea de”Patrimonium Sancti Petri”. Astfel,s- a creat statul papal , condus de papa sub denumirea de Republica Romanorum ,care a durat pana la 20 septembrie 1870 , cand a fost desfiintat de statul Italian , spre a-si reface unitatea sa politica , apoi a fost iarasi reanfiintat , dar nu in limitele vechi , la 11 februarie 1929 , ci ca un stat papal minuscul .

Romanii au folosit ca baza istorica a noului stat un fals document intitulat Donatio Constantini in care se spunea ca papa Silvestru I a primit de la Constantin , Italia si cetatile ei ca recompensa pentru vindecarea de lepra obtinuta prin botezul savarsit de papa ,lucru neadevarat caci Constantin se boteaza pe patul de moarte la 22 mai 337 langa Nicomidia.

O discordie si mai mare intre Roma si Constantinopol a produs masura luata in 731-732 de imparatul Leon III Isaurul de a trece provinciile Iliricului oriental , Calabria,Sicilia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol , confiscand si veniturile Romei din aceste provincii.

In anul 800 papa Leon III incoroneaza pe Carol cel Mare ca imparat roman al Apusului; aceasta fiind idea papei ; se pare ca incoronatul nici nu si-a dorit acest lucru dar papa avrut sa opuna un imparat capabil sa-l apere de un imperiu bizantin care nu vroia sau nu mai avea puterea necesara sa controleze Apusul ; in plus la acea vreme la Constantinopol domnea imparateasa Irina , care se amestecase din plin in certurile iconoclaste ; aceleasi idei au dus la incoronarea lui Otto I in 962 dupa destramarea imperiului Carolingian , papa simtind nevoia unui sprijin politic mai ales in contextul certurilor din secolul al IX-lea ; dar lumea medievala nu concepea decat un singur imparat latin , cel incoronat de papa in timp ce bizantinii se considerau urmasii legitimi ai romanilor , apare astfel un conflict al legitimitatii , conflict care deseori era dublat de unul teritorial

Conflictul s-a dus si pentru convertirea popoarelor migratoare asezate intre cele doua imperii , misiunea crestina luand haina unei lupte politice ; in Europa granita dintre cele doua sfere de influenta pastrandu-se sub diferite forme pana in zilele noastre.

Din secolul al VII-lea , Imperiul Roman de Rasarit se elinizeaza , devenind “Imperiul bizantin” in timp ce Occidentul se latinizeaza , limba Latina intinzandu-se ca limba oficiala si la popoarele care nu facusera parte din Imperiul roman.

Cele doua popoare , grecii si romanii , cu predispozitii si inclinatii deosebite , se priveau , din secolul al IX-lea , cu raceala si resentimente.


CAUZE RELIGIOASE :

Unitatea intre Biserica Rasaritului si Biserica Apusului s-a mentinut pana la sfarsitul secolului al V-lea .

Chiar si atunci cand Biserica era unita existau deosebiri privind constitutia Bisericii.
In Rasarit existau patriarhate autonome recunoscute de sinoadele ecumenice pe de o parte siorganizare monarhica cu jurisdictie universala exercitata de episcopul de Roma pe de alta .
Grecii erau aplecati spre filosofie si metafizica dand nastere la erezii ce afectau dogmele pe cand latinii , mai practice , se vor ocupa de probleme de cult si de morala, profesand inovatii in aceste directii .Rupturi intre cele doua Biserici au mai existat si inainte de 1054 , dar nu asa de radicale .
In urma publicarii Henotikon-ului =Edict de unire ,din octombrie 482 de imparatul bizantin Zenon , pentru impacarea monofizitilor cu Ortodoxia , a izbucnit schisma religioasa dintre Roma si Constantinopol , cunoscuta sub denumirea de schisma acachiana , dupa numele patriarhului Acachie al Constantinopolului .

O noua raceala intre Roma si Constantinopol s-a produs cand patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) si-a luat titlul de Patriarh ecumenic , in sinodul local de la Constantinopol din 588 , fapt care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare(590-604) , care in semn de smerenie crestina , si-a luat titlul de servus servorum Dei , considerandu-se patriarh al intregului Apus .

La sinodul quinisext catolicii sunt acuzati de celibat ,de consum de animale sugrumate si de sange ,de postire in zi de sambata,ca picteaza pe Mantuitorul sub chip de mile ; papa a primit hotararile sinodului numai sub presiunea imparatului ,ele fiind considerate ca o prima declaratie de razboi impotriva Apusului .

La acestea , s-au adaugat si altele , pe care le aflam din Enciclica patriarhului Fotie catre scaunele arhieresti din Rasarit din primavara anului 867 , dintre care cea mai importanta este invatatura gresita a purcederii Duhului Sfant de la Tatal si de la Fiul -;Filioque ,introdusa de latini in Simbolul niceo-constantinopolitan .Adaosul Filioque este semnalat pentru prima oara la sinodul I de la Toledo din 447 , apoi la sinodul III de la Toledo din 589 de unde s-a introdus apoi in Franta ,Germania , Anglia si Italia de nord . In sinodul din noiembrie 809 de la Aachen , prezidat de imparatul Carol cel Mare , adaosul a fost impus in tot Imperiul Carolingian .



La Roma , papa Leon al III-lea(795-816) a protestat impotriva adaosului Filioque , poruncind sa se scrie pe doua placi de argint Simbolul de credinta fara Filioque , in greaca si latina , pe care le-a asezat pe usa intrarii catedralei Sfantul Petru , sub care a pus sa se scrie : Haec Leo posui amore et cautela orthodoxae fidei -;Eu , Leon , am pus aceasta din dragostea si grija pentru credinta ortodoxa .Un sinod tinut la Worms in 868 acuza pe greci de erezie cu privire la Sfanta Treime .

In Enciclica lui Fotie latinii mai sunt acuzati ca isi rad barba ca junghie de Pasti un miel pa altar ca evreii , ca pregatesc Sf. Mir cu apa de rau si ca ridica diaconi la rangul de episcope adunandu-se 28 de acuzatii .Acuzatiile reciproce sporesc continuu ajungandu-se in 1054 la 80 ; papa Nicolae I acuza pe Fotie ca este un simplu laic , nega autoritatea patriarhiei de Constantinopol si isi aroga dreptul de a judeca chiar sip e patriarhi .Grecii au fost acuzati in anatema din 1054 ca sunt simoniaci , ca fac eunuci si-I ridica la rangul deepiscopi , ca reboteaza ca arienii pe cei cu botez in numele Sfintei Treimi ca pretind ca donatistii ca numai biserica lor este adevarata , ca permit casatoria preotilor , ca pretend ca Legea lui Moise este blestemata ca sustin ca numai painea da viata si ca au scos Filioque din crez .

Dar in fruntea cauzelor schismei trebuie asezate lipsa dragostei crestine si mai ales conceptiile diferite referitoare la fiinta si unitatea Bisericii.

Cea mai importanta cauza a dezbinarilor a fost dorinta nemarturisita a papalitatii de a-si intinde stapanirea peste intreaga Biserica . In 1054 papalitatea ca putere politica s-a asociat cu imparatul bizantin incercand sa-l sileasca la supunere totala fata de Roma . Papa prezenta pretentiile sale politice ca dogme religioase si de aceea Biserica ortodoxa lupta in fapt pentru respingerea unei false dogme , a dogmatizarii puterii lumesti universale a papei .

PRIMA FAZA A SCHISMEI.

Primul conflict care a facut inceputul schismei si constituie prima ei faza a izbucnit intre patriarhul Fotie si papa Nicolae I.Pentru linistirea spiritelor agitate in Bizant din cauza inlaturarii evlaviosului patriarh Ignatie, in 859, noul patriarh Fotie, un mare invatat si om de stat, a convocat un sinod la Constantinopol, care s-a tinut in doua sesiuni, in care se aproba alegerea si intronizarea patriarhului Fotie , dar a respins pretentiile papei Nicolae I de aimpune primatul universal si asupra Bisericii Rasaritului.Papa Nicolae I insa, instiintat de Leon, trimisul imparatului Mihail al III-lea, a dezaprobat atitudinea trimisilor sai la sedinta sinodului din 861 si in sinodul tinut la Roma, in 863, a excomunicat pe patriarhul Fotie si tot clerul sau. Astfel, papa Nicolae I a facut primul pas spre schisma.

Patriarhul Fotie n-a raspuns indata la provocarile papei. Situatia s-a complicat insa din 866, cand papa Nicolae I,grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-Mihail I,de a-i trimite episcope si preoti latini, a trimis in Bulgaria pe episcopii Paul si Formosus,cu un numar de clerici si un raspuns la cele 106 intrebari puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum.

Indignat de atitudinea latinilor, prin Enciclica sa din primavara anului 867, adresata patriarhilor din Rasarit ,patriarhul Fotie acuza pe latini ca au intrat in Bulgaria <ca niste lupi>, distrugand munca si eforturile preotilor greci,si au introdus in Biserica lor o serie de inovatii doctrinare si liturgice, dintre care cea mai grava inovatie este introducerea adaosului <Filioque> la Simbolul de credinta.
In vara anului 867, patriarhul Fotie a convocat un sinod la Constantinopol, care a excomunicat pe papa Nicolae I si a condamnat inovatiile latine ca eterodoxe. Hotararile sinodului nu au impresionat pe nimeni in Apus. Moarea lui Nicolae I -;nov.867 si asasinarea lui Mihail al-III-lea au mai calmat spiritele. Patriarhul Fotie nu-l impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretextul ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat.

Intre schisme raporturile dintre Biserici erau formale, fara a fi regulate si stranse. La Roma ince epoca pornocratiei, titularii erau pusi si depusi de aristocratie, printer ei numarandu-se si femei.La Constantinopol puterea politica devine foarte influenta si patriarhii vor fi frati sau apropiati ai imparatului. Raporturile bisericesti depend de interesele politice.Un fapt demn de semnalat este punerea lui Nicolae Misticul(901-907 si 912-925) de catre Leon VI sub pretextul ca nu a vrut sa-i dea acestuia binecuvintarea pentru cea de-a patra casatorie.Papa a binecuvintat-o dar si-a atras oprobiul Orientului si a fost scos din diptice. In 920 ,dupa moartea imparatului, Nicolae a fost reabilitat de un sinod si lucrurile au reintrat in normal.

SCHISMA DIN 1054

Biserica romana era roasa de doua vicii profunde:simonia si concubinajul preotilor.Din manastirea Cluny porneste un amplu current reformator si antibizantin, cel mai important reprezentant al sau fiind papa Leon IX, om mandru, luptator neobosit pentru a ridica autoritatea Romei.

La Constantinopol era Mihail Cerularie, ambitios, autoritar, energic, iar pe tron se afla Constantin IX Monomahul, un imparat slab si infuentabil. De Constantinopol tineau in acea perioada si 5 mitropolii si 31 de episcopii sufragane din Sicilia si Italia de sud, cele care vor face obiectul multor dispute si vor aprinde flacara divergentelor. Caci sprijinit de imparatii germani, papa lupta pentru alungarea normanzilor si a arabilor din sudul Italiei , in una dintre lupte cazand chiar prizonier.

In lupta contra concubinajului papa se loveste de preotii greci, casatoriti, sichiar impune ritul latin si celibatul si pe teritoriul fostei arhiepiscopii grecesti din sudul Italiei pe care o desfiintase.

Cerularie indeamna pe Leon de Orhida, un episcop foarte invatat sa scrie o scrisoare contra romanilor dar pe care o adreseaza episcopului latin Ioan de Trani. Catolicii erau sfatuiti pentru inceput sa renunte la azima, la animale sugrumate si spurcate, la sarbatorirea sambetei si sa cante aliluia in Paresimi. Scrisoarea ajunge in mainile lui Humbert cardinal secretar de stat al papei si cel mai inversunat dusman al grecilor,si ale papei. Papa raspunde prin trei scrieri: o scrisoara lui Celularie, Dialogul lui Humbert, si o colectie de texte patristice in favoarea practicilor romane.In Dialogul lui Humbert, acesta ii acuza pe greci intre altele si de simonie, contrazicandu-se deoarece in lucrarea “Adversus Simoniacos”, incercand sa combata aceasta plaga din Biserica Romano-Catolica, lauda pe greci ca respecta hotararile privitoare la persoanele si la lucrurile bisericesti.Papa spunea in scrierile sale:”Daca cineva se desparte de Biserica Romana acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici,o adunare de schismatici,o sinagoga a satanei. Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei , nici nu are drept sa existe, caci asa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea sa conduca pe principii pamantesti, tot asa raspunde si de Biserica… Apostolul Petru si urmasii sai pot judeca toata Biserica, dar pe ei nu-i judeca nimeni. Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce umilit la maica sa.”

Papa accepta invitatia imparatului si in ian. 1054 trimite pe Humbert, cancelarul Frederic si arhiep.Petru de Amalfi sa discute divergentele intre Biserici.Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze,ci sa impuna vointa latina la Constantinopol.

Patriarhul Mihail Cerularie,intelegand ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile dintre cele doua Biserici vor fi discutate in sinod.Simtindu-se jignit,pierzandu-si rabdarea si fiind incurajat de atitudinea sovaitoare a imparatului,Humbert,fara autorizarea prealabila a papei Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie1054, a compus un act de excomunicare pe care il depune la ora 9 dimineata in 16 iulie 1054 inainte de Liturghie pe masa altarului Sfintei Sofii, prin care anatematiza pe patriarhul Cerularie, pe clericii si credinciosii Bisericii Ortodoxe.Clericii din altarul Sfanta Sofia l-au rugat de mai multe ori sa-si retraga scrierea dar acesta a refuzat

.Se pare ca patriarhul ar fi vrut sa nu o dea publicitatii,dar ea fusese deja vazuta de ipodiaconii catedralei.Cerularie a cerut imparatului sa-i cheme inapoi pe legatii papali pentru a discuta ,dar acestia au refuzat categoric.Patriarhul a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala care a hotarat sa fie anatematizati cei care au blasfemiat impotriva credintei ortodoxe, adica legatii papali si purtarea lor la 24 iulie 1054 . Originalul odiosului act a fost rupt in mod simbolic in sinod dar s-a pastrat o copie in arhiva patriarhiei.Cu acesta fapte schisma se socoteste incheiata.

Contemporanii acelor zile n-au acordat importanta cuvenita evenimentelor consummate in zilele de16 si 24 iulie 1054, pentru ca lumea crestina era obisnuita cu frecventele frictiuni si divergente dintre Roma si Constantinopol.

CONSECINTE ALE SCHISMEI

De retinut ca latinii au aruncat primii anatema, ca patriarhul s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte si nu persoane cum au procedat catolicii. Legatii au acuzat personal pe patriarh si Biserica greaca de toate ereziile din trecut, au trecut apoi la amenintari si fapte reprobabile.Daca anatema catolica osindeste pe patriarh si pe toti credinciosii sai,cea greaca doar pe legatii papali si pe complici lor.

Prin <Declaratia comuna> citita concomitent in ziua de 7 dec. 1965, in catedrala Sfintul Petru din Roma si in catedrala Sfintul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol , patriarhul ecumenic Atenagora I si papa Paul VI au ridicat reciproc anatemale rostite la 16 si 24 iulie 1054 , care au provocat schisma cea mare .

Dupa schisma grecii au avut din ce in ce mai mari probleme cu apararea imperiului gasindu-se intr-o situatie penibila si apoi disperata . Ajutorul apusean era totdeauna conditionat de acceptarea primatului , lucru care facea si mai mare ruptura dintre cele doua tabere.Dorinta de putere politica a papalitatii a fost adevarata cauza a schismei si ea s-a dovedit in timp .Adevarata si iremediabila ruptura intre cele doua biserici s-a produs prin cucerirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 de catre cruciati , fapt care conduce la slabirea grava a Imperiului bizantin aceasta fiind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre turci la 29 mai 1453.

Din nefericire , schisma cea mare din1054 dureaza pina in zilele noastre desi au existat mai multe incercari de unire de-a lungul timpului insa fara rezultate concrete .

Datorita miscarilor ecumenice din secolul nostrum , s-a pus problema refacerii unitatii tuturor Bisericilor crestine , in primul rand refacerea unitatii dintre Biserica Ortodoxa a Rasaritului si Biserica Romano-Catolica.

In ultimul timp s-a constatat o reluare a discutiilor pe tema unirii intre cele doua Biserici , Roma fiind dispusa sa renunte la unele articole divergente din dogma pe care le impunea de fiecare data cand se reluau discutiile despre unire , adoptand idei din dogma ortodoxa ,probabil in scopul reintregirii Bisericii pentru a-i reda vitalitate si rezistenta in fata fenomenului sectar ce se dezvolta din ce in ce mai mult in zilele noastre.



Tifosul (430 î.H.? – prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918-1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia. Numele bolii provine din grecescul „typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare. De-a lungul istoriei, boala a provocat numeroase epidemii.

Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca „Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI-XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri: 1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849). În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

Holera (1817 – prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.
Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale. În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.



SIDA (1981 – prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.
Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3,1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii. La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării. Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15.

Malaria (1600 – prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.
Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani; femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile. Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa. Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

Ciuma Neagră (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.
Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei. Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi. Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost: Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în „Decameronul”(1353).
Între 1629 si 1631, nordul Italiei a stat sub semnul ciumei bubonice. Boala a făcut aproximativ 280.000 de victime. Trupele germane si franceze au adus cu ele ciuma in orașul Mantova, in 1629, de unde soldații venețieni au contractat-o si au dus-o in nordul și centrul tarii. Milano a înregistrat 60.000 de morți, dintr-un total de 130.000 de locuitori.

Gripa Spaniola (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani. Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot. Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului. Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de milion de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

Variola (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor. Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului, numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, cauzată de ulcerația corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc. În Europa, variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusiv 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea. Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu succes de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI