Se afișează postările cu eticheta 901-1000. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 901-1000. Afișați toate postările



Prima parte AICI

Carol cel Mare şi restaurarea imperiului occidental. În anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinţa tatălui său şi cu tradiţia germanică, împărţind puterea cu fratele său Carloman. Desigur această situaţie nu convenea nici unuia dintre moştenitori şi doar moartea timpurie a lui Carloman – de care Carol se pare că nu a fost chiar străin - la numai trei ani de la preluarea puterii a făcut să se evite războiul fratricid, complicând însă lucrurile în alt sens. Văduva lui Carloman se refugiază cu copiii minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe să uneltească încercând să obţină transferarea prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta relaţiile şi aşa sensibile cu longobarzii supuşi odinioară de Pepin cel Scund şi care acum văd ocazia cea mai bună de emancipare şi eventual de revanşă, devin extrem de încordate. 

Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiază chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu, pregătindu-se de un conflict armat ce părea iminent. Între timp, în Italia situaţia se complică din ce în ce mai mult prin atitudinea regelui longobard faţă de Roma şi papalitate. După moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eternă se ajunge la mari dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuşeşte să obţină titlul de papă pentru fratele său numit Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor canonice, trecând din starea de laic direct în funcţia de episcop şi apoi de papă, Constantin trimite deja solii anunţând în regatul francilor apostolatul său. El este însă înlăturat cu ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea pretenţii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai reuşise să-l răstoarne pe Constantin al II-lea, va reuşi însă să se impună în Cathedra Petri, Ştefan al III-lea (768-772) cu ajutor franc. 

Această situaţie a nemulţumit partida prolongobardă, care va întreţine permanent revolte în Roma. La moartea papei Ştefan, oştile regelui longobard Dezideriu avansează până sub zidurile Romei şi declanşează în oraş o puternică revoltă prolongobardă. Urmaşul canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor, cerere urmată fără prea mari ezitări de Carol, ce aştepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care în cadrul deja amintitei sale politici, făcea acum chiar presiuni asupra papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul său. Pentru Carol acest război devine deci unul de apărare a propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalităţii. A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 şi încheiat un an mai târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, şi detronarea lui Dezideriu. Carol se încoronează la Pavia în anul 774 cu coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea personală a Lombardiei cu regatul său.

Încă în acelaşi an, Carol va face o vizită la Roma, prilej cu care în ziua de Paşti este reînnoită „Dania lui Pepin”. Documentul redactat cu această ocazie a fost depus în mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficială papală a epocii redactând aşanumita „Liber Pontificalis” relatează cu lux de amănunte acest ceremonial făcând însă referiri destul de succinte la conţinutul documentului, ceea ce ne lasă să înţelegem că această „danie” a fost la fel de puţin efectivă ca cea a lui Pepin.  Cu toate acestea, legăturile între papalitate şi regatul francilor se strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totală a tuturor punţilor de legătură cu Constantinopolul, care continuă să se considere singur urmaş al Imperiului Roman şi protector al Romei. 

Papa Hadrian devine naşul lui Pepin, fiul lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep să devină ceva normal. Din anul 781, papa renunţă la datarea documentelor curiei sale după domniile împăraţilor din Constantinopol recurgând la cronologia bazată pe pontificatele papale. Încă în acelaşi an, papalitatea va bate şi monedă nouă, înlocuind efigia împăraţilor fără nici o autoritate asupra Romei cu efigia papală. Toate acestea arată clar ruptura definitivă a Romei de Imperiul Roman de Răsărit, născându-se premisele restaurării unui imperiu în Europa Apuseană.

Această situaţie de linişte şi înflorire a autorităţii papale în Roma a fost tulburată însă la începutul pontificatului următorului papă, Leon al III-lea (795-816), acuzat de populaţia urbei de tot felul de nelegiuiri. Când nemulţumirile romanilor s-au transformat în revoltă, papa fuge din oraş căutând adăpost la Carol cel Mare, pe care îl găseşte în tabăra militară de la Padeborn. Tot spre tabăra lui Carol se îndreptau şi reprezentanţii opoziţiei romane cu plângerile lor împotriva papei. Iată deci cum Carol se vede practic pus în situaţia de judecător al cauzei romane. Suveranul franc hotărăşte să îl repună pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promiţând în acelaşi timp cetăţenilor Romei o analiză atentă a plângerilor lor. Problema se rezolvă într-un conciliu organizat de Carol cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul căruia papa este repus în toate drepturile sale, după ce depune în mod solemn un jurământ de purificare. 

Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de Crăciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspăt reabilitatul papă îi va aşeza lui Carol pe cap diadema imperială în timp ce acesta era cufundat în rugăciune la Confesio Petri şi în timp ce poporul Romei aclama cu cuvintele „Augustus” şi „Imperator”. Din nou Occidentul avea un împărat şi un franc din dinastia carolingiană a fost cel ce a obţinut această supremă funcţie lumească. Interesant este că în „Vita Caroli Magni” redactată de călugărul Einhard, un contemporan al evenimentelor şi un apropiat al lui Carol cel Mare, cele petrecute în noaptea de Crăciun a anului 800 la Roma sunt menţionate aproape marginal. Se pare că autorul cronicii nu a considerat încoronarea imperială ca un eveniment deosebit şi nicidecum ca punct culminant al vieţii lui Carol cel Mare.

 După unele izvoare, actul încoronării imperiale ar fi displăcut profund nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în momentul aclamării noului împărat. De asemenea se afirmă că nici Carol nu ar fi fost încântat de iniţiativa papei, afirmând că dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte nu ar fi călcat în biserică în acea zi. Pe de altă parte există însă izvoare ce afirmă că împotriva aparenţelor, Carol personal ar fi pus la cale întregul scenariu încă din tabăra de la Padeborn, ultimele amănunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma, încoronarea fiind preţul pe care Leon a trebuit să-l plătească pentru reabilitarea sa.

Dacă aceste evenimente s-au întâmplat cu sau fără voia lui Carol se pare că nu vom şti niciodată şi în fond acest aspect nici nu are o importanţă deosebită pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca toată istoria medievală a Occidentului European, va fi relaţia dintre papalitate şi imperiu în general şi între papă şi împărat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act de mulţumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Crăciunului, reabilitare mijlocită de suveranul franc. 

Pe de altă parte, papa avea nevoie de un împărat puternic pentru a-şi întări poziţia în Italia, împărat care spre deosebire de cei din Constantinopol să poată interveni efectiv în cazul în care Roma era ameninţată şi în acelaşi timp să se afle la o distanţă suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea să nu fie sufocată de autoritatea sa în politica peninsulară. Nu este însă sigur că lui Carol cel Mare i-a convenit să primească coroana imperială din mâna papei şi cu atât mai puţin din mâna unui papă ca Leon al III-lea, atât de contestat în Roma. Cert este că atunci când Carol îl ridică în anul 813 pe fiul său Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france relatează că acesta a fost încoronat de chiar Carol, fără intervenţia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune chiar că Ludovic şi-a pus singur pe cap coroana aşezată iniţial de tatăl său pe masa altarului capelei palatine. 



Care variantă este reală, este lipsit de importanţă, relevant este faptul că acum se neagă practic pentru prima dată exclusivitatea dreptului încoronării de către papalitate, propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma. Această idee nu s-a bucurat însă de prea mare succes, o legitimitate de necontestat fiind preferată de toţi suveranii franci urmaşi ai lui Carol. Acest lucru se demonstrează deja în anul 816, când Ştefan al IV-lea, urmaşul lui Leon al III-lea, întreprinde o călătorie în regatul francilor, prilej cu care Ludovic se lasă din nou încoronat la Reims cu o coroană adusă de la Roma şi care se spune că a fost făurită din diadema imperială a lui Constantin cel Mare. Şi celălalt fiu al lui Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatăl său fără papă, se lasă încoronat din nou la Roma din mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite şi pe fiul său Ludovic al II-lea să fie încoronat deşi era doar coregent. 

De acum, prin aceste acte ale urmaşilor lui Carol, a dispărut orice dubiu şi s-a consfinţit faptul că Roma şi episcopul ei sunt singura autoritate care poate înfăptui încoronarea imperială. Iată deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor Occidentului începe să prindă contur, în mare parte datorită slăbiciunii suveranilor franci ce abandonează linia politică destul de tranşantă pe care Carol cel Mare o trasează în relaţiile cu Roma şi conform căreia papa era doar reprezentantul spiritual al imperiului. Această concepţie a lui Carol reiese clar din răspunsul pe care i-l trimite papei Leon al III-lea cu prilejul tradiţionalei predări a cheii de la mormântul Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise să-l ajute pe suveran prin rugăciune în misiunea acestuia de a răspândi şi înălţa creştinismul".
 
Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în momentul încoronării imperiale a lui Carol cel Mare asupra majorităţii teritoriilor Europei Occidentale creştine. Această expansiune teritorială impresionantă s-a datorat mai multor campanii militare victorioase, desfăşurate în parte în interiorul regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a forţelor centrifuge, dar şi în afara graniţelor, în scopul cuceririi de noi teritorii atât pentru folosul regatului, cât şi al misiunii de creştinare.

După ocuparea teritoriilor longobarzilor din Italia de Nord, Carol porneşte cu oastea francă spre sud unde supune Beneventul devenit independent după desfiinţarea statului lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz, ducatul nu a fost definitiv desfiinţat, Carol preferând să existe acest "tampon" între imperiul său şi posesiunile bizantine, chiar dacă supunerea este evidentă din moment ce urmaşul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea Beneventului decât cu acceptul şi confirmarea lui Carol.

Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat şi care îşi extinde autoritatea şi asupra zonelor Carintiei, locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el susţine şi misiunea de creştinare promovată de francul Rupert, ctitor al mănăstirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei şi care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuşeşte chiar să înfrângă o răscoală a slavilor carantani păgâni, ceea ce îi dă şi mai mare încredere în forţa şi independenţa ducatului său. Susţinerea de către Tassilo a socrului său Dezideriu şi a cumnatului Arichis, au oferit însă motive întemeiate lui Carol să intervină militar pentru supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol, reuşind în acest fel să-şi păstreze titlul şi stăpânirea, dar pregătirile de război ale lui Tassilo şi mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determină pe suveranul franc să cucerească definitiv Bavaria şi să o anexeze definitiv desfiinţând instituţia ducatului. Ducele părăsit de vasalii săi este prins şi judecat în anul 788 la Ingelheim pentru înaltă trădare şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată din ordinul lui Carol la mănăstire pe viaţă în afara Bavariei.

Din conflictul cu Bavaria şi cu ducele Tassilo, se naşte practic războiul cu avarii aliaţi ai bavarezilor. Aceşti călăreţi asiatici aşezaţi în răsăritul Câmpiei Pannonice, nu mai înspăimântau în această perioadă Europa cu expediţiile lor de jaf, aşa cum cu o uşoară notă propagandistică reiese din izvoarele france interesate să confere războiului caracter de apărare a creştinătăţii. Avarii întârzie cu ajutorul în călăreţi promis lui Tassilo şi văzând că nu îşi mai pot salva aliatul s-au mulţumit să prade Bavaria şi toate teritoriile de dincolo de Enns. Fiind înfrânţi de mai multe ori de cavaleria francă se văd însă nevoiţi să înceapă negocieri de pace cu noii şi puternicii lor vecini din vest. Dar tratativele purtate la Worms în anul 790 eşuează datorită neînţelegerilor legate de frontiera comună ducând implicit la declanşarea războiului în anul următor. Însoţită de o flotă ce coboară pe Dunăre, armata francă se îndreaptă sub comanda personală a lui Carol cel Mare spre răsărit trecând râul Enns şi făcând joncţiunea în zona vărsării râului Raba cu o a doua coloană venită din Italia şi comandată de viceregele Pepin. 

După mai multe ciocniri, în anul 796, întregul teritoriu dintre Tisa şi Dunăre este ocupat de franci fiind cucerit şi „Hringul avaric”, reşedinţa fortificată cu mai multe valuri concentrice de pământ a kaganului iar impresionantele comori ale acestuia sunt duse la Aachen şi Roma. Slăbiţi şi de lupte interne, avarii ajung în părţile apusene sub dominaţie francă iar în părţile răsăritene sub dominaţie bulgară. Avari creştinaţi mai sunt pomeniţi în anul 805 când sunt aşezaţi în zona de la vest de Raba iar până în anul 822 sunt menţionaţi reprezentanţi ai acestora participanţi la conciliile imperiale, dispărând apoi definitiv din peisajul isto­riei.

La procesul intentat lui Tassilo la Ingelheim, unul dintre capetele de acuzare îl constituia şi felonia, trădarea şi laşitatea dovedită de acesta încă pe vremea lui Pepin cel Scund, în timpul războiului cu Aquitania, când ducele bavarez, pe motiv de boală, a părăsit cu oştenii săi armata regală. Supunerea Aquitaniei nu i-a reuşit lui Pepin, acest teritoriu rămânând la fel ca şi Bavaria într-o situaţie de largă autonomie, vecină cu independenţa. Carol cel Mare va îndeplini ceea ce nu a putut realiza tatăl său profitând de unele probleme interne ale ducatului ce culminează cu uciderea ducelui Waifar de către proprii săi vasali în anul 768. Carol intervine pentru restabilirea ordinii iar urmaşul ducelui ucis se refugiază în Gasconia de unde este însă extrădat de comitele acestei provincii, pe nume Lupus. Deducem din această situaţie că la acea dată comitele Lupus al Gasconiei era deja supus lui Carol cel Mare iar în ceea ce priveşte Aquitania, după anul 768 nu mai este pomenit de izvoare vreun duce.

Din Aquitania, Carol îşi îndreaptă privirile peste Pirinei, spre posesiunile arabe, unde o invazie i se părea posibilă după anul 778, când Emiratul Omeiazilor se desprinsese de Califatul Arab şi se confrunta cu probleme interne ce păreau a-l face vulnerabil. Izvoarele menţionează chiar o delegaţie a opoziţiei arabe ce vine în tabăra lui Carol de la Padeborn încă în anul 777, solicitând ajutor franc şi făcând să încolţească în mintea lui Carol ideea eliberării creştinătăţii hispanice. Planul era îndrăzneţ şi periculos iar importanţa pe care regele o dă acestei expediţii se poate vedea din faptul că se pune personal în fruntea armatei care trece Pirineii într-o coloană principală prin Gasconia, peste Pamplona secondată de o a doua armată ce vine dinspre Septimania, peste Barcelona.

 După joncţiune, masiva armată reuşeşte să înainteze până la Zaragoza, punct strategic ce putea asigura forţarea fluviului Ebro deschizând accesul spre partea de sud a peninsulei. Puternicele fortificaţii ale Zaragozei rezistă însă asediului francilor iar Carol se vede nevoit să renunţe la ofensivă. Mai mult, la retragerea peste Pirinei, o ambuscadă a bascilor aduce mari pierderi ariergardei armatei france în trecătoarea Roncesvalles, unde îşi pierde viaţa şi Roland, marcgraful Bretoniei, devenit erou al poemeului „Cântecul lui Roland” capodoperă a creaţiei literare medievale. Cert este că Peninsula Iberică a trebuit abandonată şi carolingienii au fost nevoiţi să se mulţumească cu Catalonia, care în anul 801, după cucerirea definitivă a Barcelonei devine Marca Spaniolă a regatului.

Retragerea din Spania a fost foarte precipitată şi se pare că nu s-a datorat doar zidurilor Zaragozei ci şi unor veşti rele ce soseau în tabăra lui Carol tocmai din Saxonia, unde izbucneşte o puternică răscoală. Conflicte cu neamul încă necreştinat al saxonilor au existat cu mult timp înainte ca Saxonia să fie supusă de Carol după un război anevoios şi lung de aproape 30 de ani. Conflictul a început în anul 772, cu o expediţie de pedepsire organizată de franci ca răspuns la permanentele incursiuni de jaf ale saxonilor. Cu acest prilej a fost distrus de franci un important loc de cult al saxonilor păgâni şi o coloană sacră numită „Irminsul”, ceea ce a generat o puternică indignare şi o violentă mişcare de rezistenţă generalizată. Rezultatul a fost o permanentă stare de război în care saxonii sunt sprijiniţi şi de frizoni şi danezi. Chiar după ce în urma victoriei obţinute de Carol cel Mare la Verden pe râul Aller sunt executaţi în mare parte rebelii căzuţi prizonieri, revolta continuă şi se manifestă în anumite zone şi după creştinare. O oarecare liniştire a acestei provincii se înregistrează abia după ce se efectuează masive schimburi de populaţii prin care se sparge unitatea etnică a Saxoniei. Prin integrarea treptată a acestui teritoriu, se deschide şi posibilitatea extinderii regatului în secolele următoare spre teritoriile locuite de slavi la est de Sale şi Elba.

În acest fel, imperiul stăpânit de Carol cel Mare devine cel mai întins stat european de după prăbuşirea Imperiului Roman, acoperind un spaţiu imens, din Catalonia până în Pannonia şi din Benevent până la gurile Elbei.
 
Organizarea Imperiului Carolingian. 

Un stat atât de întins ca cel al carolingienilor implica desigur destule probleme de administrare şi conducere. În perioada precedentă s-a demonstrat destul de evident că administrarea prin duci sau conţi cu puteri mari în ducatele şi comitatele lor, poate duce la desprinderea unor teritorii sau cel puţin la o autonomie periculoasă cu mari tendinţe centrifuge. Exemplele Bavariei sau Aquitaniei sunt concludente în acest sens. 

Probabil din aceste motive Carol cel Mare nu mai numeşte un nou duce al Aquitaniei în persoana vreunui vasal puternic, ci îl desemnează în anul 781 vicerege pe fiul său Ludovic, născut în timpul campaniei din Spania şi încoronat de papă. Astfel locuitorii şi nobilii Aquitaniei au fost încântaţi să îşi păstreze integritatea teritorială şi chiar să devină regat având în frunte un minor, deşi în realitate provincia se supunea direct suveranului şi toată puterea se concentra în mâna lui Carol. În Saxonia supusă cu greu şi aflată practic permanent sub ceea ce astăzi am numi „lege marţială” şi care atunci a fost stipulată în actul numit „Capitulatio de partibus Saxonie” redactat în anul 782, adunările poporului specifice democraţiei militare sunt interzise.

 Pentru un control mai eficient teritoriul a fost împărţit în mai multe comitate ce nu respectau graniţele vechilor teritorii tribale şi care au fost  supuse direct puterii centrale în numele căreia conduceau nu nobili, ci funţionari. În Bavaria, după înlăturarea lui Tassilo, ducatul este desfiinţat iar administraţia provinciei este încredinţată unui cumnat de-a lui Carol, pe nume Gerold, originar din Suabia şi care nu a fost numit duce ci prefect. Şi în alte provincii funcţiile ducale au fost desfiinţate, existând eventual posibilitatea ridicării unor baroni în funcţii administrative fără însă a li se acorda un titlu superior. Prin aceasta ei nu se diferenţiau prin titlu de ceilalţi seniori ai provinciei şi ca atare aceştia nu le puteau deveni vasali, toată nobilimea unei astfel de provincii având deci un singur senior comun în persoana regelui.  Prefectul Bavariei, Gerold, a fost însărcinat iniţial şi cu supravegherea teritoriilor avarice proaspăt cucerite, dar după moartea sa survenită într-o luptă cu avarii răzvrătiţi aceste teritorii trec sub o administraţie militară primind în anul 805 forma unei mărci de graniţă conduse de un marcgraf sau marchiz cu largi atribuţiuni militare. În acest fel se introduce o nouă formă de administrare specifică teritoriilor de graniţă permanent ameninţate: marca. 

Asemenea mărci s-au mai înfiinţat şi în alte părţi ale imperiului pentru protecţia provinciilor limitrofe cum ar fi: în Catalonia Marca Spaniolă, în zona Boemiei Marca Sorbă, în zona galilor din Armorica Marca Bretonă sau în zona Iutlandei Marca Daneză. În aceste teritorii, marcgraful avea puteri mult mai mari decât comiţii din interiorul regatului, în special în domeniul militar, ceea ce va duce treptat la reînnoirea puterii ducale în aceste zone, în special după moartea lui Carol cel Mare. Îndesirea reţelei comiţilor şi comitatelor, subordonarea directă a acestora prin dispariţia instituţiei ducale mijlocitoare, au generat necesitatea instituirii unei noi forme de control a administraţiilor locale din imensul teritoriu. 

Această funcţie a fost preluată de aşa-numiţii „împuterniciţi regali” sau „missi dominici”, trimişi anual în provincii începând din anul 802. Se pare că în acelaşi an, întregul teritoriu a fost împărţit în regiuni missatice, care fiecare în parte erau vizitate de un reprezentant laic, de obicei funcţionar şi unul eclesiastic, de obicei călugăr. Aceştia îl informau pe suveran asupra problemelor şi situaţiilor specifice fiecărei regiuni şi aveau în acelaşi timp datoria să facă cunoscute poruncile monarhului în aceste zone, să supravegheze administraţia locală şi să ţină scaun de judecată în numele regelui. 

Această instituţie utilă dar pentru mulţi deranjantă a decăzut şi a fost abandonată după moartea lui Carol cel Mare, pierzându-şi orice eficienţă în momentul în care conciliile imperiale încep să-şi impună voinţa în alegerea unor missi care nu mai sunt oameni de încredere ai regelui ci dimpotrivă, aleşi din rândul celor pe care ar fi trebuit să-i controleze. O ultimă şi decisivă lovitură se dă acestei instituţii în momentul în care nu se mai ţine cont de împărţirea în regiuni missatice, repartizarea missilor făcându-se pe vechile regiuni istorice cu puternică personalitate şi când episcopii preiau calitatea missatică pentru diocezele lor în domeniul bisericesc iar comiţii devin missi pentru teritoriile lor administrative în domeniul laic.

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian. 

Carol cel Mare a încetat din viaţă la Aachen pe data de 28 ianuarie 814, în vârstă de cca. 70 de ani şi a fost înmormântat în atriumul capelei palatine ctitorite de el. Încă cu 8 ani înainte, Carol stabileşte dreptul la succesiunea şi administrarea imperiului după moartea sa, cuprinzându-le într-un act normativ numit "Divisio Imperii" pe care au prestat jurământ mai marii imperiului după ce fusese supus autentificării papale. Prin acest act, teritoriile Aquitaniei şi Italiei existente deja ca regate erau extinse prin alipirea unor teritorii marginale şi alături de teritoriul Franciei propriu-zise urmau să formeze cele trei unităţi teritoriale mari ce urmau a fi moştenite de cei trei fii ai lui Carol. La această decizie au contribuit tradiţia francă şi dreptul succesoral germanic, dar şi realitatea imposibilităţii administrării unitare a imensului teritoriu de către vreunul dintre urmaşii marelui suveran. În plus, pe baza unui principiu al cărui faliment s-a demonstrat deja de mai multe ori în cursul istoriei, se vroia ca prin dragoste frăţească şi înţelegere, unitatea imperiului să se menţină.

 Dar nu acest principiu, ci doar moartea timpurie a lui Pepin, fratele ce primise ca moştenire Italia şi a celorlalţi urmaşi în 810 şi 811, au făcut ca fiul mai mare Ludovic zis cel Pios să ajungă să conducă singur aproape întregul imperiu al tatălui său. Urmând exemplul ilustrului său părinte, Ludovic se îngrijeşte încă din timpul vieţii să asigure succesiunea cât mai dreaptă între urmaşii săi. Deja în anul 817, după ce monarhul suferise la vârsta de numai 40 de ani, un accident ce l-ar fi putut costa viaţa, el impune în adunarea imperială de la Aachen, în prezenţa celor mai mari potentaţi ai imperiului, actul numit "Ordinatio Imperii". Prin acest document succesoral, fiul mai vârstnic, Lothar, este asociat la domnie şi numit succesor principal al celei mai mari părţi a teritoriului şi moştenitor al titlului imperial. 

Fraţii săi mai tineri, Pepin şi Ludovic trebuiau să se mulţumească cu regatele Aquitaniei şi Bavariei. Prin acest act, pentru prima dată la franci se încerca impunerea principiului primogeniturii, deci legiferarea tuturor drepturilor pentru primul născut masculin, reducerea pretenţiilor celorlalţi moştenitori şi ca atare păstrarea unităţii statale, anihilarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Acestea au fost şi motivele pentru care noile măsuri au fost repede îmbrăţişate atât de marii seniori cât şi de capii bisericii, cu toate că practic ele încălcau vechea tradiţie francă de egalitate între urmaşii masculini. Bineînţeles, au existat şi nemulţumiri în rândul celor ce se considerau nedreptăţiţi conform tradiţiei de moştenire. 

Astfel deja în acelaşi an, Bernhard, nepotul împăratului ce conducea regatul Italiei ca regent, se ridică împotriva autorităţii centrale. Revolta este însă repede înfrântă iar Bernhard pedepsit prin orbire şi alte torturi în urma cărora a şi murit la scurt timp. Pedepsirea aspră a răzvrătitului italian se vroia un exemplu pentru toţi cei ce ar fi nutrit tendinţe separatiste sau ar fi încercat să se opună ordinaţiei imperiale de la Aachen.

Ironia istoriei a făcut însă ca prima încercare de încălcare a ordinaţiei să fie făcută de chiar iniţiatorul ei Ludovic cel Pios. Suveranul încearcă introducerea testamentară şi a celui de-al patrulea fiu, născut ulterior emiterii actului succesoral, dintr-o a doua căsătorie cu Judith de Welfen. Ambiţioasa regină dorea să impună chiar poziţia primordială pentru fiul ei Carol, zis ulterior Pleşuvul. Primele demersuri pentru modificări la "Ordinatio Imperii" se fac cu prilejul conciliului imperial de la Worms din anul 829, dată de la care se declanşează un adevărat război de familie, de fapt un război dinastic izbucnit în mod paradoxal înainte ca suveranul să fi murit.

 Primul care se revoltă, în anul 831, este fireşte fiul cel mai afectat de modificarea ordinaţiei, Lothar, care se împacă însă la scurt timp cu tatăl său spre indignarea celorlalţi doi fii Pepin şi Ludovic, ce îşi văd ameninţate stăpânirile şi aşa mici promise lor. Acum aceşti doi prinţi se revoltă, după ce fuseseră aliaţi ai tatălui lor, împotriva lui Lothar. Un an mai târziu, în 832, toţi cei trei moştenitori se aliază împotriva tatălui lor, care tot mai influienţat de Judith de Welfen îl favorizează din ce în ce mai mult pe mezinul Carol. 

Când confruntarea armată părea inevitabilă, înaintea bătăliei, întreaga armată imperială trece în tabăra prinţilor de la Kolmar, tabără în care poposise şi papa venit de la Roma pentru a mijloci pacea şi care este cu dibăcie folosit de prinţi care lasă să se înţeleagă în tabăra imperială că suveranul pontif este de partea lor. Rezultatul este că Ludovic cel Pios cade prizonier fiind obligat în anul 833 la Soissons în faţa lui Lothar, a potentaţilor imperiului şi a poporului uimit să recunoască numeroasele învinuiri ce-i erau aduse, să se umilească depunând spada şi însemnele puterii pe altarul bisericii şi să renunţe la domnie. 

Cu acest spectacol dezolant pentru o societate bazată pe relaţii vasalice, Lothar a întins coarda peste măsură fiind părăsit de fraţii săi care trec din nou în tabăra lui Ludovic cel Pios pe care îl scot din mămăstirea St. Denis repunându-l în tron. De data aceasta Lothar se vede nevoit să se umilească implorând iertare fiind obligat să se retragă în Italia, teritoriu ce i-a fost desemnat spre stăpânire şi oarecum exil. El este însă însoţit de mulţi prieteni de-ai săi şi partizani ai ordinaţiei din 817, adepţi ai unui imperiu stabil şi puternic cu dreptul succesoral legiferat, ce le putea garanta posesiunile.

Perioada următoare este marcată de numeroase tentative de modificare a actului succesoral din anul 817, negociate pe rând cu fiecare dintre urmaşii interesaţi şi încheiate fără prea mari rezultate. Tratative s-au purtat în 835, 837 şi 839, de fiecare dată influenţabilul Ludovic dând dreptate fiului cu care tocmai se purtau negocieri şi defavorizând pe cei cu care tocmai negociase sau urma să negocieze, generând un perpetuu cerc vicios şi o perioadă de incertitudine politică. Singura simplificare a situaţiei se produce în anul 838, când se stinge de moarte bună unul dintre pretendenţi, prinţul Pepin.

În anul 840, la Ingelheim moare apoi şi Ludovic cel Pios. Cel ce deja de la vârsta de 40 de ani a dorit să lase în bună ordine succesiunea imperiului se stinge fără o legislaţie succesorală unanim acceptată, lăsând ţara într-o anarhie totală, în care toate condiţiile erau prielnice unui lung şi sângeros război dinastic. Deja în anul următor, Ludovic de Bavaria se aliază cu fratele său vitreg Carol Pleşuvul împotriva lui Lothar, care se considera moştenitor de drept al imperiului pe baza ordinaţiei imperiale ce de fapt nu fusese niciodată anulată sau modificată. Ludovic şi Carol stăpâneau Bavaria şi Aquitania în calitate de regi, de fapt tot în conformitate cu ordinaţia din 817, doar că în locul defunctului Pepin moştenirea este preluată de Carol. Lothar este însă blocat în Italia unde are puţin suport politic şi militar în peninsula permanent sfâşiată de conflicte şi interese politice multiple, ceea ce le dă posibilitatea celor doi moştenitori secundari să-şi extindă autoritatea şi asupra teritoriului Franciei propriu-zise. 

Simţindu-se însă stăpân pe Roma, Lothar considera că are în mână cea mai bună carte pentru realizarea pretenţiilor sale imperiale: papalitatea. Tocmai aceste tendinţe ale lui Lothar i-au făcut pe Carol şi Ludovic, altminteri firi foarte diferite, să se unească împotriva lui şi să-l înfrângă în anul 841 în bătălia de la Fontenoy. Cu o bătălie însă nu era câştigat războiul, iar Lothar îşi regrupează forţele reuşind printr-o abilă politică să atragă de partea sa şi o parte a aristocraţiei din regatele fraţilor săi şi chiar să sprijine "Stilinga", marea şi sângeroasa răscoală izbucnită în Saxonia niciodată definitiv supusă şi care intra în stăpânirile lui Ludovic.

 De asemenea se pare că Lothar nu a fost străin nici de tot mai desele incursiuni ale normanzilor în provinciile din nord-vestul Franciei şi nici de intensificarea presiunilor maurilor în Marca Spaniolă şi a incursiunilor acestora în Aquitania lui Carol Pleşuvul. Toate acestea îi determină pe cei doi regi: Carol Pleşuvul şi Ludovic zis "Germanicul", să încheie o alianţă oficială şi deschisă în faţa vasalilor şi armatelor lor adunate la Strassbourg în anul 842. În opera istoriografică a lui Nithard: "Historiarum Libri quator" sunt consemnate faimoasele "jurăminte de la Strassbourg", interesante mai mult pentru cercetarea lingvistică fiind dintre cele mai vechi monumente de limbă germană şi franceză veche, dar şi pentru cercetarea istorică.

 Regele Ludovic, educat în spirit germanic şi stăpânitor al unei zone puternic germanice, rosteşte legământul în "lingua romană", adică în franceza veche iar Carol Pleşuvul trebuie să rostească acelaşi text în "limba tedescă" adică germana veche, pentru ca fiecare rege să fie înţeles de luptătorii aliatului său. Cu acest prilej sunt pentru prima dată atestate scris cele două limbi, ceea ce reprezintă cea mai plauzibilă dovadă a faptului că teritoriile de vest ale imperiului se romanizaseră datorită puternicei culturi galo-romane ce a reuşit să se impună asupra tuturor migratorilor ce au trecut sau s-au aşezat aici. În schimb teritoriile răsăritene, cuprinzând în majoritate zone din afara fostului limes roman şi dominate de elemente germanice şi-au dezvoltat o cultură proprie şi au păstrat limba tradiţională. 

Astfel în această perioadă, breşa născută încă în perioada merovingiană din rivalităţile dintre Austrasia şi Neustria se adânceşte, ducând practic la formarea popoarelor german şi francez şi nu în ultimul rând la geneza celor două mari state medievale europene, Germania şi Franţa.

Întorcându-ne însă în secolul al IX-lea, alianţa de la Strassbourg, atacurile normande şi maure, răscoala din Saxonia şi interesul unei părţi însemnate a marilor nobili de restabilire a ordinii, au dus la oprirea ostilităţilor şi la ratificarea în august 843 a tratatului de la Verdun. Aici se prevedea ca Lothar să stăpânească Italia şi în linii mari teritoriile de la est de Ron şi vest de Rin, până în Frizia la Marea Nordului, teritoriu numit Francia de Mijloc. Ludovic Germanicul va intra în stăpânirea teritoriilor viitoarei Germanii, de la est de Rin, zonă numită încă Francia Răsăriteană iar Carol Pleşuvul preia prerogativele regale pentru teritoriile Franciei Apusene de la vest de Ron şi Meuse, viitoarea Franţă. Dintre cei trei, Lothar păstra în continuare titlul de împărat, care însă nu-i conferea nici un fel de suzeranitate asupra celorlalţi doi fraţi. Prin păstrarea titlului imperial şi a denumirii de ansamblu a Franciei se urmărea menţinerea ficţiunii imperiale şi a unităţii statale. Totuşi sistemul patrimonial de împărţire a statului între urmaşi a biruit în faţa principiului păstrării unităţii şi a eforturilor de impunere a principiului primogeniturii.

Ruptura produsă acum este de fapt atât de profundă încât nu se face simţită doar la nivelul superior, al conducerii, ci şi la nivelul vieţii administrative, culturale şi spirituale. Cancelaria imperială a lui Carol cel Mare este şi ea desfiinţată şi împărţită. Lothar încearcă prin numirea unui cancelar unic în persoana fostului cancelar regal din Italia să îşi impună fără prea mare succes autoritatea în acest domeniu. Prin numirea arhiepiscopului de Mainz în anul 870 cancelar al Franciei nu se reuşeşte de fapt decât concentrarea la Mainz a întregii cancelarii de limbă germană. 

Chiar şi în domeniul istoriografiei este relevant faptul că analele imperiale se opresc în anul 829, an în care declinul marelui stat carolingian este evident. În părţile apusene, aceste anale sunt continuate de arhiepiscopul Hinkmar de Reims în aşa-numitele „Annales Bertiniani” în timp ce pentru părţile răsăritene istoriografia va continua prin „Analele de la Fulda”.

În plan politic perioada imediat următoare este în continuare marcată de rivalităţi şi lupte pentru supremaţie. Lothar, grav bolnav, înainte de a se retrage la mănăstirea din Prüm, hotărăşte în anul 855 o subîmpărţire a teritoriilor sale între cei trei fii ai săi. Italia şi calitatea imperială le moşteneşte fiul cel mare Ludovic al II-lea (855-875). Fiul mijlociu Lothar va primi teritoriul care îi va păstra şi numele Lotharingia (Lorena, Lotringen) iar mezinul Carol va prelua conducerea Burgundiei cu o parte din Provence. Lothar şi Carol mor însă tineri, în 863 şi 869, bolnavi de epilepsie şi fără urmaşi iar teritoriile lor încep să ofere din nou prilej de dispută. În timp ce împăratul Ludovic al II-lea încearcă să-şi impună pretenţiile asupra provinciilor sudice, Lotharingia cu mult dorita capitală a lui Carol cel Mare, Aachen, devine mărul discordiei între Francia Apuseană şi Francia Răsăriteană. 

Pentru evitarea unui iminent conflict se încheie iniţial o înţelegere la Meersen în anul 870, prin care teritoriul este împărţit. Dar slăbiciunea demonstrată de partea de apus a Franciei îi face pe cei din răsărit să cucerească în anul 880 aproape tot teritoriul Lotharingiei şi să obţină legiferarea acestei situaţii prin tratatul încheiat la Ribemont în acelaşi an. În urma acestui tratat se conturează în fostul Imperiu Carolingian deja destul de clar graniţele viitoarelor state medievale: Franţa, Germania şi Italia.

Dar în istoria Europei se mai poate menţiona chiar şi o scurtă restaurare a vechiului imperiu şi a majorităţii teritoriilor ce ţineau de acesta, sub cel mai tânăr fiu al lui Ludovic Germanicul, împăratul Carol cel Gros (876-887). După ce a fost recunoscut în anul 876, după stingerea fără urmaşi a lui Ludovic al II-lea, rege al Italiei şi împărat, este ales şi rege al Franciei Apusene, deoarece din linia dinastică a lui Carol Pleşuvul nu mai rămăsese decât un minor incapabil să conducă ţara. Dar cum se întâmplă adesea în istorie, după acest reviriment mai mult conjunctural,  prăbuşirea a fost definitivă. Detronat de aristocraţia nemulţumită de incapacitatea sa de a ţine în mână întregul teritoriu, ameninţat din nord de vikingii care în iarna anului 885-886 ajung chiar să asedieze Parisul, Carol cel Gros nu se mai poate impune nici în părţile răsăritene.

În Burgundia şi în Provence, contele Bosso de Vienne, cumnatul lui Carol Pleşuvul se emancipează de sub suzeranitatea carolingiană. La nord de teritoriile lui Bosso, sub Rudolf de Welfen se întemeiază în anul 889 Regatul Burgundiei de Nord iar în teritoriile Franciei Apusene, contele Hugo de Paris din familia capeţienilor va ocupa tronul, astfel încât practic în toată partea de vest a fostului imperiu domneau suverani necarolingieni. În Italia se duceau lupte pentru supremaţie între ducele de Spoleto şi marcgraful de Friaul, ambii necarolingieni. Doar în teritoriile răsăritene se mai încerca păstrarea liniei dinastice carolingiene, măcar cu un bastard, Arnulf de Carintia, nepot nelegitim al lui Carol cel Gros, care este încoronat rege. Dar şi în aceste părţi dinastia carolingiană va fi înlocuită în anul 911.


Este lipsit de orice îndoială că cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. După cum am avut deja ocazia să constatăm, majoritatea statelor germanice întemeiate pe ruinele imperiului au avut o existenţă efemeră, de cele mai multe ori limitată la durata vieţii unei personalităţi marcante din istoria acestor popoare. Francii au făcut excepţie de la această regulă, ei edificând un stat ce a durat mai mult în timp şi care a reuşit să supravieţuiască personalităţilor ce i-au asigurat ascensiunea, şi a culminat cu restaurarea Imperiului occidental.

Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele.

Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi stabileşte centrul de putere. Moştenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militară a comandantului roman al Galiei, Egidius. După cum s-a mai arătat, după căderea Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stăpânire o mare parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui Childeric.

Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.

În anul 486, el îl atacă pe tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul reprezentant al autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o puternică rezistenţă, francii reuşesc să cucerească oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se refugieze în statul vizigoţilor, de unde este însă predat lui Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile acestuia. Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la Ravena, în anul 493. Clovis se căsătoreşte cu moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci şi capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolică şi bucurându-se de mare credibilitate în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.

 Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci şi a autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în această etapă doar pe cale spirituală. Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge. Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord, care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.

În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.

Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.

Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508. Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică-regalitate în statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis „unealta lui Dumnezeu”.

Regatul franc merovingian.

Conform vechiului obicei germanic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, încercându-se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să devină soţia regelui franc Chlotar.

Această prinţesă a devenit cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi nefericită cu Chlotar, care o determină să se retragă la mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsă colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai culturii clasice romane în Galia.

Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, născut de o concubină a regelui înaintea căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai important urmaş din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsăritene ale regatului şi devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533-548) a reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons.

Dar deja în anul 561, regatul este din nou împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din neînţelegeri patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un război fratricid, generat şi acutizat de ceea ce istoriografia a numit „cearta reginelor”.
Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o înlăture pe soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild şi în cele din urmă chiar să-l determine pe regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a propriului soţ Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa Fredegunde.

Foarte curând şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei, Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit faţă în faţă pe cele două regine rivale Fredegunde şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi şi cumnat al celor două regine rivale, Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să dobândească pentru sine şi pentru Burgundia rolul preponderent şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin care recunoaşte succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia.

 Prin acest act balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe care o promovează îşi atrage duşmani atât în Austrasia cât şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă şi la alianţa rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei şi rege al Neustriei. În anul următor, 614, armata neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi burgunzi pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde, care era din nou regentă pentru strănepotul ei, după ce supravieţuise fiului şi nepotului.

Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie, fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.

Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odată cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizării dintre marii seniori şi înalţii prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia monarhiei merovingiene. Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustria aveau să devină principala caracteristică a evoluţiei statului francilor, a politicii regale şi până la urmă a soartei dinastiei mero-vingiene.

Când regele Dagobert I, (629-638), conştient de legitimitatea sa monarhică hotărăşte, după moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din Austrasia la Paris pentru ca de aici să preia singur conducerea regatului, aristocraţia din Austrasia s-a văzut dezavantajată şi îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict şi a numeroase ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să impună din nou numirea unui vicerege pentru părţile de răsărit ale regatului.



 Pe de altă parte, nobilii neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat şi format în Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă împărţire între fraţi a regatului, la conflicte militare, detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662 militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând fără rezultat să obţină dominaţia asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi impună un rege favorabil la Paris, susţinuţi fiind de o grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl alungase pe propriul suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din mănăstirea în care fusese internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor grupări nobiliare.

Adevărata forţă conducătoare în toate regatele france era de fapt, în această perioadă, conducătorul celei mai puternice fracţiuni nobiliare, aşanumitul „majordom”, respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi timp administrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducător al suitei regale şi comandant al armatei. Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor, întemeind adevărate dinastii majordomiale. Încă în timpul „certei reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia majordomială fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea (638-656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus să-l adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naşte totuşi un succesor şi neustrasienii încercau să impună o regenţă pentru acest urmaş minor, Grimoald îşi instalează fiul ca rege.

 Acţiunea eşuează însă prin intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi de unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui nemerovingian în tron era încă o variantă inacceptabilă. Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului, atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare. În urma intervenţiei acestora, majordomul este înlăturat în anul 673 şi trimis la mănăstire, de unde iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie.

În anul 680 Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci într-un banal conflict particular. Dispariţia puternicului majordom neustrasian a permis însă din nou ascensiunea majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost Pepin cel Bătrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o nouă etapă în istoria regatului francilor. Evenimentul hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei regatului l-a constituit bătălia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu. Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului său Drago în funcţia de comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca el însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, aşa cum Pepin era majordom al regelui.

Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.

Perioada carolingiană. Dinastia carolingiană nu îşi datorează numele lui Carol cel Mare, primul împărat al Imperiului Occidental restaurat şi fără  îndoială cea mai marcantă personalitate a evului mediu timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol şi cel care a dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea şi bunicul viitorului împărat. Întemeietor al noii dinastii conducătoare a francilor a fost însă mult timp considerat strămoşul comun al familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost numită şi „dinastia arnulfizilor”.

 Ascensiunea carolingienilor a început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală a regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominaţi de majordomii lor, însă cel ce preia energic destinele regatului complet fără aportul merovingienilor, uitând să mai numească regi ai vechii familii, emiţând documente întocmai ca un rege şi câştigându-şi pe drept porecla de „Martel”, (ciocanul), a fost Carol (715-741). Această poreclă, menţionată deja în izvoarele istoriografice ale secolului al IX-lea, a fost în mare măsură dobândită după răsunătoarele succese militare prin care Carol a trebuit încă din primii ani de conducere să-şi impună autoritatea. Ca fiu nelegitim, exclus chiar de tatăl său de la conducere, el a trebuit să se impună mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis, care a preluat în anul 714 regenţa deşi era contestată atât în Austrasia cât şi în Neustria.

După rezolvarea acestei probleme de familie, Carol şi-a concentrat atenţia asupra Austrasiei, unde independenţa prea mare a ducilor din Bavaria şi Suabia ameninţa integritatea regatului. Conflictul cu aceşti puternici seniori locali a fost anevoios şi a continuat de fapt să mocnească şi după intervenţia lui Carol. În timpul în care atenţia majordomului era captată de conflictele cu ducii austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profită încercând din nou scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred şi chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja călugărit Chilperich al II-lea.

Această situaţie l-a îndemnat pe Carol Martel să întoarcă ostilităţile militare spre Neustria. În urma unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însă extrădat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul 724, prin conferirea unor întinse posesiuni.
Aquitania, care reuşise să-şi păstreze o independenţă aproape totală, se vede nevoită în anul 732, sub ducele Eudo, să apeleze la ajutor carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii şi înfrângând dezastruos armata ducelui, se revarsă adânc în ţară ameninţând întregul regat. Răspunzând prompt solicitării, Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers oprindu-le înaintarea spre Tours şi punându-i pe fugă după ce conducătorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de luptă. Prin această strălucită victorie, precum şi prin respingerea mai multor încercări de pătrundere a arabilor în Provence, regatul francilor şi Europa Occidentală sunt ferite de cucerirea printr-o putere străină, iar Carol Martel îşi câştigă renumele de apărător şi salvator al creştinătăţii apusene.

Nu este deci de mirare că şi în Roma papală se făureau planuri şi speranţe legate de majordomul franc, cu toate că acesta a supus clerul regatului autorităţii sale şi a îndrăznit chiar să ia din pământurile bisericii pentru a-şi răsplăti luptătorii credincioşi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului Petru, însoţită de rugămintea de a salva Roma ameninţată de longobarzi şi părăsită de bizantini. Carol răspunde printr-o delegaţie pompoasă, încărcată cu daruri preţioase dar fără a da curs solicitării papale de ajutor militar. Este probabil că abilul politician şi strateg nu dorea să se implice într-un conflict destul de riscant, în afara graniţelor regatului, încă destul de ameninţat de tendinţe secesioniste şi cu atât mai puţin împotriva regelui longobard Liutprand căruia i l-a încredinţat pe fiul său mai tânăr Pepin, pentru a se integra în acest fel în rândul familiilor domnitoare cu tradiţie. La scurt timp după acest eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viaţă iar ca o recunoaştere a prestigiului său, a fost înmormântat – fapt demn de reţinut – în criptele de familie ale merovingienilor din mănăstirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul nemerovingian ce şi-a găsit odihna de veci în acest lăcaş rezervat prin tradiţie regilor franci.

Carol Martel a lăsat regatul practic reîntemeiat de el într-o nouă putere şi unitate, fiilor săi Carloman şi Pepin. Prin Pepin, zis „cel Scund”, ascensiunea dinastiei carolingiene va continua, Carloman renunţând deja în anul 747 la bucuriile lumeşti şi retrăgându-se în prestigioasa mănăstire benedictină de la Monte Cassino din Italia. Perioada imediat următoare dispariţiei lui Carol Martel a fost însă tulburată de tendinţele secesioniste şi de nemulţumirea celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale şi care a continuat până la moartea sa din anul 753 să conducă şi să aţâţe rebeliuni atât din interiorul cât şi din exteriorul regatului. Apoi au existat opoziţii din partea aristocraţiei şi a clerului, categorii supuse mai mult de nevoie autorităţii lui Carol Martel şi care acum reuşesc, după o vacanţă monarhică de şase ani, să mai aducă pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al III-lea.

 Pepin cel Scund este nevoit să accepte iniţial această situaţie şi abia după ce în urma campaniei victorioase din Bavaria, unde reuşeşte să înfrângă ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlăturării definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de graţie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii. Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încărcată cu daruri şi cu o scrisoare conţinând întrebarea dacă este bine ca titlul de rege să fie purtat de o persoană care nu are nici un fel de autoritate. Răspunsul papei Zaharia, căruia îi convenea o relaţie cât mai cordială cu această mare putere a epocii, a fost conform aşteptărilor lui Pepin: rege trebuie să fie acela care deţine şi puterea necesară pentru a cârmui destinele poporului său.

 În aceste condiţii, conform tradiţiei france, Childeric al III-lea este detronat prin tăierea pletelor ce reprezentau simbolul regalităţii şi apoi trimis ras pe cap la mănăstire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea să aibă o cât mai mare legitimitate şi pentru a se spulbera toate rezervele pe care mulţi franci le aveau faţă de înlăturarea merovingienilor consderaţi de origine divină şi „de sânge sfânt”, se hotărăşte ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfinţit, ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizării prin naştere cu divinizarea prin ungere şi prin intermediul bisericii. Prin aceasta se sugera că regii nu trebuiau să fie doar aleşi de oameni pe baza meritelor înaintaşilor, ci să apară în faţa poporului ca aleşi ai lui Dumnezeu în numele căruia trebuiau să guverneze.

De la Pepin cel Scund, suveranii francilor şi mai apoi ai francezilor nu vor mai renunţa la ceremonialul ungerii şi se vor numi „din mila lui Dumnezeu rege”. În calitate de consacrator divin, la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop şi legat papal Bonifaciu, pe adevăratul său nume Winfith din Wessex. Bonifaciu datora multă recunoştinţă carolingienilor, fiind practic susţinut de Carol Martel în acţiunile sale misionare din Turingia, Hessa şi Saxonia, zone în mare parte încă păgâne şi pe care francii sperau să le atragă prin catolicizare în sfera lor de influenţă, ceea ce în mare parte s-a şi reuşit. În urma succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă primat al Germaniei şi legat papal. Prin acest înalt prelat, se vor întări şi relaţiile diplomatice cu Roma, relaţii ce vor avea o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriei europene.

Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena alungând pe ultimul exarh bizantin şi se pregătea să supună şi Roma, papa Ştefan al II-lea, după exemplul lui Grigore al III-lea, se adresează cu cereri de ajutor noului rege al francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul francilor. Acum situaţia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol Martel, căci în mare măsură Pepin cel Scund datora bisericii şi papalităţii legitimitatea calităţii sale monarhice. Pepin îl întâmpină pe papa Ştefan în castelul de la Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea înaltului oaspete, sărutându-i mâna şi făcând aşa-numitul „Officium stratoris”, purtând tiara papală ca un simplu slujitor de curte.

 Din relatările anumitor izvoare, se pare că ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat radical. Se spune că papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin implorându-l printre lacrimi să-i acorde sprijin militar şi în acest fel determinându-l pe rege săi promită ajutor. Pepin cel Scund mai încearcă încă o soluţionare paşnică a problemei trimiţând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se refugiază în mănăstirea St. Denis. Solia nu îşi atinge scopul ceea ce îl determină pe Pepin să emită în ziua de Paşti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul şi controversatul document numit „Dania lui Pepin”, prin care îi promite papei că îi vor fi restituite teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat datorită faptului că s-a păstrat doar în copii mai târzii, pe baza cărora papalitatea a exprimat mereu pretenţii teritoriale.

 Fapt este că se pare introdus arbitrar cuvântul „donatio”, Pepin neputând dona ceea ce încă nu îi aparţinea, presupunându-se că actul iniţial a constituit doar o promisiune pentru cazul unei expediţii victorioase. Cert este că în anul 754, Pepin cel Scund este încă o dată uns rege chiar din mâna papei la St. Denis, obţinând astfel legitimizarea din partea celei mai înalte autorităţi spirituale a Occidentului. Cu acelaşi prilej sunt unşi şi fiii lui Pepin: Carol şi Carloman iar dinastia carolingiană este proclamată de papă „pe vecie”, lui Pepin şi urmaşilor săi fiindu-le conferit şi titlul de „Patricius Romanorum”. Din toate aceste acţiuni reiese clar că papa se afla în mare dificultate şi încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l oblige la acţiune pe suveranul franc.

 Ca atare, încă în acelaşi an 754, Pepin cel Scund însoţit de papa Ştefan, pornesc în fruntea unei redutabile armate expediţia împotriva longobarzilor. Regele Aistulf respinge şi ultimele încercări de negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, călugărul de la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militară directă, în care longobarzii sunt înfrânţi iar Aistulf se supune regelui franc. O situaţie mulţumitoare de durată era însă greu de instaurat în atât de frământata Peninsulă Italică, loc de interferenţă al intereselor politice şi teritoriale ale longobarzilor, bizantinilor, papilor şi sarazinilor iar implicarea lui Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor şi regalitatea francă. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa şi pe fiul acestuia, Carol, sub a cărui domnie se va desăvârşi ultima etapă a ascensiunii carolingienilor şi va culmina prin dobândirea titlului imperial.

Partea a II a


Începuturile regatului german

Alegerea unui suveran necarolingian într-una din cele mai întinse şi importante părţi ale fostului stat franc şi anume în Francia Răsăriteană sau Austrasia nu a stârnit mari nelinişti la începutul secolului al X-lea, sau cel puţin acesta este tabloul zugrăvit de docu­men­tele şi cronicile acestei perioade ce par să nici nu sesi­zeze noua situaţie. Atitudinea este explicabilă mai ales după ce evenimente asemănătoare se desfăşuraseră deja în Burgundia şi Italia iar atacurile vikingilor în nord, ale sarazinilor în sud şi ale maghiarilor în răsărit repre­zentau pentru contemporanii evenimentelor realităţi mult mai concrete şi mai tragice decât schimbarea unei linii dinastice. Acum pericolele externe imediate, cărora ultimii suverani carolingieni nu le-au mai putut face faţă duc la o schimbare masivă de atitudine în toate straturile societăţii de la elita nobiliară nemulţumită de incapacitatea suveranilor de a-i purta spre victorii militare aducătoare de noi feude şi garante ale apărării teritoriului ca principală condiţie a protejării supuşilor productivi şi până la păturile de jos, ce îşi văd ameninţată existenţa cotidiană şi care încep să înlocuiască în liturghie laudaţia imperială "Christus vincit, Christus reinat in Christus  imperat" cu oraţia "A furuore normanorum libera nos o domine".

În asemenea condiţii, mai importantă decât descendenţa carolingiană devine pentru ascensiunea noilor dinastii, capacitatea de a conduce şi apăra diferite teritorii în calitate de mari seniori locali. Astfel funcţia ducală desfiinţată sau redusă la simplu titlu nobiliar de către carolingieni în perioada apogeului lor politic, dobândeşte în această nouă etapă noi valenţe sau mai bine zis revine la importanţa iniţială, de autoritate militară şi administrativă a unui teritoriu. Aspectul secesionist al creşterii unor asemenea autorităţi locale nu mai reprezenta acum nici un pericol căci în primul rând nu mai exista o autoritate centrală capabilă să conducă eficient un teritoriu foarte întins iar în al doilea rând, în marele stat al francilor încep să se cristalizeze noi comunităţi de limbă şi teritoriu, sau cu alte cuvinte apar noi popoare interesate de conturarea unor noi entităţi politice mai reprezentative şi mai efective.

În mod concret, în zonele de graniţă permanent confruntate cu pericole externe îşi încep în această perioadă ascensiunea mari familii nobiliare ce vor marca istoria centrului Europei în secolele următoare. Bunicul viitorului rege german Henric I, pe nume Liudolf s-a stins în anul 866, iar urmaşul său Brun moare în luptă cu vikingii în anul 880, făcând ca linia dinastică să se moştenească spre cel de-al doilea fiu pe nume Otto, tatăl lui Henric I, şi care a fost primul reprezentant al dinastiei liudolfingilor ce poartă titlul de duce al Saxoniei şi care conduce autoritar această întinsă şi puternică provincie.  Iată de ce la stingerea ramurii răsăritene a dinastiei carolingiene în anul 911, mai marii Franciei de răsărit sau a Germaniei cum fără rezerve putem de acum numi acest teritoriu, se hotărăsc să ofere coroana acestui puternic nobil saxon.

Din motive de bătrâneţe Otto refuză însă înalta funcţie şi se pare că motivul său a fost întemeiat căci se stinge în anul imediat următor 912. O altă dinastie ducală însemnată a fost cea bavareză al cărei întemeietor pe nume Liutpold se trăgea dintr-o familie de nobili din zona Freising şi datorită calităţilor sale ajunge markgraf în vremea lui Arnulf de Carintia reuşind să apere cu succes fosta marcă de răsărit pe o frontieră impresionantă, din Boemia până în Pannonia şi Carintia. In această calitate, în fruntea armatelor bavareze el va cădea în anul 907, pe câmpul de luptă de la Bratislava (Presburg) în sângeroasa bătălie cu maghiarii. Fiul său pe nume Arnulf nu se va mai considera markgraf al mărcii răsăritene ci se va numi "din mila lui Dumnezeu duce al bavarezilor" iar Analele de la Salzburg menţionează chiar pentru anul 920 ridicarea acestuia la rang de rege.

Dinastia franconă. O dinastie mult mai puţin puternică a fost însă aleasă în anul 911, pentru început, să preia coroana germană: dinastia franconă de origine din zona Mainului, prin reprezentatul acesteia Konrad I, înrudit încă cu vechea dinastie a carolingienilor. Insă doar descendenţa nu l-a ajutat pe Konrad să se impună în întregul teritoriu al Germaniei şi cu atât mai puţin în faţa unor duci puternici de talia celor deja amintiţi din Saxonia sau Bavaria. Lotharingienii chiar au preferat secesiunea de Germania unindu-se cu Francia Apuseană unde mai stăpâneau descendenţi direcţi ai carolingienilor. Nici sprijinul bisericii interesată de existenţa unei autorităţi centrale stabile şi nici intervenţia papalităţii din anul 916 prin conciliul de la Hohenaltheim nu au reuşit să îl impună pe noul suveran ce va rămâne până la moarte rege doar cu numele. Conştient de absurdul situaţiei Konrad îl roagă pe patul de moarte pe fratele şi urmaşul său la tron Eberhard să renunţe la coroană şi îi convinge pe baronii franconi să-l aleagă ca viitor rege pe Henric puternicul duce al Saxoniei, fiul lui Otto care în 911 refuzase înalta funcţie.

Dinastia saxonă. Eberhard personal se va deplasa în Saxonia pentru a-i înmâna lui Henric insignele puterii regale. Delegaţia franconă îl va găsi pe ducele saxon la vânătoare de păsări cu arcul, obicei nu tocmai nobil, ceea ce îi va aduce lui Henric porecla de "Păsărarul".

În luna mai a anului 919, la Fritzlar a avut loc înscăunarea oficială a lui Henric, dar la eveniment nu au participat decât franconii şi saxonii, bavarezii şi suebii considerându-se independenţi. Bavaria şi Suebia au putut fi incluse în sfera regatului numai după mai multe campanii militare şi după îndelungate tratative ce au dus la recunoaşterea de către bavarezi şi suebi a autorităţii regale dar şi la confirmarea unor însemnate privilegii acestor ducate de către rege. Mult mai simplă a fost realipirea Lotharingiei al cărei duce Giselbert implicat în luptele interne din Franţa cere ajutor in anul 923 germanilor care intervin victorios în conflict iar ducele depune omagiu vasalic lui Henric. Intervenind în vest, regele neglijează însă graniţa răsăriteană unde maghiarii întreprind devastatoare atacuri pătrunzând adânc în interiorul ţării. Henric prins şi în conflict cu bavarezii se vede nevoit chiar să plătească tribut maghiarilor în schimbul unei păci încheiate pe 10 ani. Regele german foloseşte răgazul câştigat pentru a încheia conflictul intern cu Bavaria iar observând tactica de luptă a maghiarilor bazată pe cavaleria uşoară întăreşte frontiera răsăriteană cu o adevărată salbă de cetăţi şi fortificaţii.



 Astfel în 933, la expirarea păcii Henric bazându-se pe o puternică armată de vasali din tot regatul şi pe avantajul teritoriului întărit, refuză plata unui nou tribut iar maghiarii răspund promt cu o puternică invazie aşteptată dealtfel de germani la Riade pe râul Unstrut unde hoardele maghiare suferă o grea înfrângere, în urma căreia, pentru mai bine de două decenii Germania va fi scutită de atacurile acestora. Având asigurată graniţa răsăriteană şi liniştea internă pe de o parte şi având la dispoziţie puternica armată concentrată împotriva maghiarilor pe de altă parte, regele hotărăşte să rezolve şi situaţia de la graniţa nordică şi porneşte în 934, anul imediat următor bătăliei de la Unstrut, într-o campanie împotriva vikingilor soldată cu cucerirea provinciei Schleswig din sudul peninsulei Iutlanda şi cu reorganizarea fostei mărci daneze. Chiar dacă, cel puţin în problema mărcii daneze, Henric a acţionat mai mult în spiritul apărării propriului ducat, implicit s-a obţinut o mai mare siguranţă pentru întregul regat ceea ce a dus evident la sporirea prestigiului noului rege şi la o nouă concepţie despre unitatea regatului german în care chiar dacă nu a fost primul rege, Henric I Păsărarul poate fi considerat fără rezerve adevăratul întemeietor.

Otto cel Mare. Pentru a nu periclita această nouă unitate a regatului, Henric reuşeşte la scurt timp înainte de moarte să impună mai marilor regatului numirea ca succesor a fiului său Otto care va prelua coroana în anul 936 şi va duce cu cinste mai departe politica tatălui său, ceea ce va face ca să fie numit "cel Mare" de contemporani şi de istoriografie. Actul festiv de încoronare s-a desfăşurat pe 7 august şi nu întâmplător în vechea reşedinţă imperială a lui Carol cel Mare de la Aachen, fiind descris cu lux de amănunte de cronicarul contemporan evenimentelor Widukind de Corvey şi rămânînd astfel ca exemplu şi model al unor astfel de ceremonii.

 Prinţul saxon Otto, a apărut îmbrăcat în port francon ca semn al reconcilierii şi al ştergerii unor atât de vechi animozităţi în atriumul Domului imperial unde a fost recunoscut oficial ca rege de mai marii Germaniei. De aici cortegiul a intrat în rotonda imperială unde poporul şi clerul l-au aclamat pe proaspăt alesul suveran din nou cu vechea formulă de laudaţio din vremea de glorie a carolingienilor "Christus Reinat, Christus Imperat". În faţa altarului pe care erau aşezate însemnele puterii regale, coroana, spada şi sceptrul, Otto a fost aşteptat de arhiepiscopul de Mainz care l-a uns după tradiţia carolingiană din vremea lui Pepin cel Scund cu ulei sfânt, simbol al protecţiei divine şi al acceptului bisericii, i-a aşezat pe cap coroana şi i-a înmânat sceptrul cu sigiliu şi spada, simbolurile puterii lumeşti. La mesa religioasă, noul rege s-a aşezat în celebrul tron al lui Carol cel Mare din tribuna domului. Ceremoniile s-au încheiat cu o masă festivă în palatul imperial, prilej cu care marii nobili ai regatului, demonstrându-şi supunerea, au preluat atribuţiunile servitorilor servindu-l la masă pe rege.

Acest tablou al supunerii marilor duci şi al unităţii germane a fost însă foarte curând uitat iar proaspătul suveran sa văzut nevoit să-şi apere cu îndârjire coroana în primul rând în faţa propriilor fraţi care în virtutea vechii tradiţii carolingiene se simţeau nedreptăţiţi de alegerea unui unic moştenitor şi care evident au găsit repede sprijinitori în rândurile marii nobilimi ducale ce vede din nou ocazia autonomizării sau chiar a independenţei propriilor teritorii într-un moment în care pericolele externe păreau să se fi diminuat. Primul pretendent, un frate mai în vârstă dar dintr-o primă căsătorie a lui Henric I, anulată de biserică, este ucis în anul 938. Fratele mai tânăr al lui Otto, pe nume Henric susţinut şi de mama comună Matilda, se considera mai îndreptăţit la ocuparea tronului căci a fost născut după ce Henric Păsărarul devenise rege, deci era fiu de rege, pe când Otto era fiu de duce. Revolta lui Henric a putut fi doar cu mare greutate înfrântă în anul 941, când fratele rebel jură supunere regelui.

Şi în planul politicii externe începutul domniei lui Otto este agitat. Francezii care după mai mult timp readuc în tron un reprezentant al dinastiei carolingiene găsesc astfel motivaţia pentru a reanexa Lotharingia cu oraşul Aachen simbol al vechii dinastii. Otto confruntat cu problemele interne mai sus amintite reuşeşte cu greu să oprească la graniţa de vest armatele franceze şi să păstreze Lotharingia. Desigur stabilitatea în Franţa nu a durat mult timp iar Otto devine în curând arbitrul luptelor pentru putere dintre ultimii reprezentanţi ai carolingienilor şi noua dinastie a capeţienilor. În anul 849 regele german rezolvă în conciliul de la Ingelheim chiar o schismă declanşată în sânul bisericii franceze cu prilejul alegerii arhiepiscopului de Reims.

După rezolvarea acestor probleme de început ale domniei, Otto va începe să reformeze administraţia regatului, urmărind destul de îndeaproape modelul aplicat de Carol cel Mare în administrarea imperiului. Astfel noile funcţii ducale sunt atribuite doar rudelor apropiate, iar în vechile ducate domeniile regale sunt scoase de sub administraţia ducilor şi date în grijă unor conţi palatini ce aveau şi rol de controlori ai activităţii ducale, fiind foarte apropiaţi ca atribuţii foştilor Missi Dominici ai lui Carol cel Mare. Se urmărea de asemenea ca ducii şi conţii palatini să fie din provincii diferite şi eventual rivale pentru a nu se putea coaliza împotriva suveranului. Un astfel de exemplu strălucit îl întâlnim în Bavaria unde este impus ca duce fostul frate rebel Henric iar faptul că Otto nu avea mare încredere în loialitatea acestuia se demonstrează prin alegerea în funcţia de conţi palatini a unor reprezentanţi ai vechii dinastii ducale a Liutpolzilor ce se considerau îndreptăţiţi la funcţia ducală urmăreau cu mare atenţie şi raportând cu mare plăcere toate neregulile în speranţa redobândirii vechilor poziţii.

Cu toată această abilă politică au existat şi disfuncţionalităţi cum s-a întâmplat în anul 953, când chiar prinţul moştenitor  Liudolf  impus ca duce în Suabia se revoltă şi îi cheamă în ajutor pe maghiari împotriva propriului tată. Răspândirea acestei veşti şi imaginea încă vie a invaziilor maghiare din vremea lui Konrad şi Henric I, au făcut însă ca toate forţele să se coalizeze în jurul regelui şi împotriva prinţului moştenitor obligat să se supună în anul 954. Împăcarea dintre rege şi prinţ nu i-a împiedicat însă pe maghiari să încerce din nou o invazie în Germania în anul 955 considerând că problemele interne le-ar fi favorabile. Dar la vestea că maghiarii au intrat în ţară, se strânge imediat o impresionantă armată cu unităţi venite din toate provinciile regatului, în fruntea căreia Otto personal îi înfruntă pe maghiari în marea bătălie de pe Lech (sau Lechfeld) în apropiere de Augsburg desfăşurată pe 10 august 955. Rezultatul a fost catastrofal pentru maghiari care sunt zdrobiţi de cavaleria grea germană, iar Otto este sărbătorit şi aclamat de trupele sale pe câmpul de luptă ca "Pater patriae" şi salvator al creştinătăţii, făcând ca din nou să renască ideea unui “imperium cristianum” în Occidentul şi Centrul Europei.

Dacă pe câmpul de bătălie de la Lechfeld răsunau ovaţii ce aminteau de gloria imperială, în Italia înalta funcţie lumească a ajuns să fie disputată de mici principi locali, figuri şterse ale istoriei peninsulare. Astfel după moartea împăratului Berengar din Burgundia de Sud, coroana imperială este râvnită de contele Hugo de Arles, înrudit după mamă cu familia carolingiană şi sprijinit de papalitate. Planurile îi sunt însă zădărnicite de puternica opoziţie a populaţiei romane conduse de principele Alberich. În aceste condiţii, ambiţiosul conte Hugo încearcă să-şi întărească poziţiile în Burgundia unde atacă posesiunile familiei de Welfen înlăturându-l pe moştenitorul legitim Konrad. În acest conflict ce se desfăşura prea aproape de graniţa regatului său ameninţându-i stabilitatea, Otto intervine însă energic în anul 940 înfrângându-l pe Hugo de Arles şi reinstalându-l pe Konrad ce acceptă protectoratul german.

După aceste evenimente din Burgundia, în Italia potentaţii locali încep din nou să-şi orienteze privirile spre nordul Alpilor unde părea să reînvie vechea putere protectoare a atât de fărâmiţatei peninsule. Astfel markgraful Berengar de Ivreea, nepotul împăratului Berengar cere ajutor regelui german împotriva permanentei ameninţări ce venea dinspre Burgundia de Sud din partea lui Hugo de Arles. Contele burgund moare însă în anul 948, înainte ca Otto să intervină iar Berengar de Ivreea se pune în slujba lui Lothar, fiul şi moştenitorul lui Hugo de Arles care însă moare după numai doi ani, eveniment de care profită Berengar de Ivreea încoronându-se în 950 rege al Italiei. Căutând legitimitate acestei noi poziţii şi pentru urmaşii săi în linie dinastică, markgraful italian încearcă să îşi căsătorească propriul fiu cu văduva lui Lothar de Arles, şi sora lui Konrad de Welfen prinţesa Adelheid sau Adelaida.

Cum prinţesa refuză această căsnicie Berengar de Ivreea o răpeşte şi o încarcerează încercând în acest fel să o facă să îşi reconsidere poziţia. Numai că familia burgundă de Welfen se afla prin omagiul lui Konrad din 940 sub protecţia personală a regelui german care în 951 intervine prompt în conflictul italian. Prinţesa burgundă este repede eliberată de armatele germane iar drept mulţumire şi în conformitate cu tradiţia cavalerească îşi oferă mâna salvatorului ei Otto care nu ezită să accepte oferta, cu siguranţă nu doar din raţiuni de onoare cavalerească. Prin legarea acestei căsătorii Otto devenea pretendent atât la coroana Italiei cât şi la teritoriile întinse ale familiei de Welfen din Burgundia. Astfel în anul 952, Otto se şi proclamă rege al Italiei. Se pare însă că situaţia militară nu era foarte clară, iar cum regele nu dorea să se lanseze într-un conflict prelungit ce ameninţa să se transforme într-un război de uzură în Italia, departe de propriile resurse materiale şi umane îl numeşte pe Berengar de Ivreea vicerege pentru Italia şi se întoarce cu cea mai importantă cucerire, mireasa Adelheid, în Germania.

Soluţia italiană se pare că nu a fost însă acceptată pe deplin de nici una din părţi iar prima scânteie va reaprinde din nou conflictul. Această scânteie a venit dinspre Roma şi mai exact dinspre palatul Lateran unde succesiunea pontificală din anul 955 a provocat mari probleme. Principele roman Alberich, cel ce s-a impus cu succes în faţa papalităţii şi a lui Hugo de Arles şi care timp de peste 20 de ani a condus cu mână de fier cetatea eternă fiind de-a dreptul venerat de populaţie, reuşeşte să smulgă romanilor pe patul de moarte în anul 954, promisiunea ca la proxima vacanţă a scaunului pontifical să fie ales papă fiul său Octavian. Reprezentanţii Romei îi promit cu titlul de jurământ muribundului îndeplinirea acestei ultime dorinţe, deşi o astfel de promisiune ca de altfel orice înţelegere asupra alegerii unui nou papă în timpul vieţii pontifului uns, era necanonică şi nelegitimă.

Cu toate acestea, la un an după moartea lui Alberich, voinţa sa este respectată iar principele Octavian care nici măcar nu avea vocaţie spirituală este înscăunat în Catedra Petri luându-şi numele pontifical de Ioan al XII-lea, una dintre primele schimbări de nume cunoscute în istoria papalităţii. Dar adoptarea unui nume biblic nu l-a înzestrat automat pe noul papă cu mai mult har, dimpotrivă suveranul pontif nu dădea semne că ar dori să renunţe la vreuna din plăcerile lumeşti făcând şi în continuare mai multă cinste numelui său de botez decât celui pontifical şi purtându-se ca un adevărat suveran laic al Romei. Aceasta a stârnit desigur indignare mai ales în rândurile clerului roman ce trimite repetate solii la curtea germană, prin care lui Otto i se cere ca în calitate de rege al Italiei să intervină şi să restabilească ordinea în Roma. În acelaşi timp, din nordul Italiei soseau în Germania refugiaţi politici ce se plâng regelui de abuzurile viceregelui Berengar. Unele izvoare relatează chiar că papa l-ar fi chemat în ajutor pe regele Otto împotriva lui Berengar şi a inamicilor săi romani. Cert este că în toamna anului 961, Otto cel Mare trece Alpii şi într-un adevărat marş triumfal înaintează spre Roma, unde în 2 februarie 962 va fi încoronat împărat de către acelaşi controversat papă Ioan al XII-lea.

Desigur relaţiile dointre cei doi suverani cu caractere şi ambiţii atât de marcante nu puteau rămâne neâncordate iar tensiunea răzbate prin evenimentele desfăşurate imediat după restaurarea imperiului. Otto întăreşte prin aşa-numitul Privilegium Ottonianum, donaţiile carolingienilor către biserica romană şi deci implicit recunoaşte statul papal dar - după cum reiese din protocolul original păstrat - tot doar în modelul iniţiat de carolingieni ca teritoriu vasalic şi nicidecum în spiritul aşazisei Donatio Constantini aşa cum se spera în urma punerii în circulaţie a mai multor falsuri. Otto nu uită nici să reîntărească precizările carolingiene prin care împăratul participă la alegerea papilor. De asemenea este demn de reţinut că reconfirmarea vechilor acte privilegiale de către Otto se face doar o zi după ce papa acceptă să ridice Magdeburgul la rang de arhiepiscopie cu rol de misionarizare a slavilor. Toate acestea duc la concluzia că spre deosebire de încoronarea lui Carol cel Mare restaurarea imperiului sub Otto  s-a făcut în urma unor intense tratative politice şi a fost planificată în cele mai mici amănunte.

La numai un an după aceste înţelegeri între papalitatr şi imperiu se ajunge la conflict deschis. Atitudinea tranşsntă a lui Otto şi implicarea în politica italiană nu mai convin papei Ioan care începe să comploteze şi să ducă tratative cu duşmanii împăratului pentru a crea o coaliţie antigermană. În aceste condiţii Otto trece din nou la Sud de Alpi în anul 963, iar evenimentele ne sunt descrise cu lux de amănunte în a sa "Historia Ottonis" de episcopul cronicar Liutprand din Cremona, participant direct la evenimente.  Otto ocupă cu forţa armelor oraşul şi organizează un conciliu pus sub autoritatea sa şi în care îl depune în lipsă pe papa Ioan a XII-lea, care fugise din Roma. În locul papei depus este numit cu consens imperial un funcţionar curial ce va conduce destinele bisericii până la alegerea unui nou papă.

Toate aceste acţiuni demonstrează un interes deosebit pe care Otto cel Mare îl acordă Romei şi politicii italiene, cel mai probabil în ideea de a controla papalitatea ca suprastructură a bisericii catolice de care suveranul avea nevoie. Aceste ambiţii politice şi imperiale ale lui Otto cel Mare au marcat practic toată a doua jumătate a secolului al X-lea, atât în planul relaţiilor cu papalitatea cât şi a celor cu Bizanţul. În acest sens noul imperator occidental a iniţiat tratative cu Imperiul Bizantin în scopul recunoaşterii imperiului apusean iar calea aleasă a fost cea a alianţei matrimoniale. Otto încearcă să obţină pentru fiul său Otto al II-lea, asociat la domnie, mâna unei prinţese bizantine şi în acest fel să realizeze o alianţă politică a celor două imperii.

Văzându-şi însă ameninţată poziţia papa recurge la o acţiune de diversiune diplomatică trimiţând în ajunul negocierilor o scrisoare la Constantinopol prin care se adresează împăratului bizantin cu formula Imperator Grecorum, în timp ce, referindu-se la Otto, foloseşte formula Imperator Romanorum, jignind astfel voit orgoliile curţii de la Constantinopol ce se considera singura moştenitoare a Imperiului Roman. Cu terenul astfel pregătit nu este de mirare că delegaţia ottoniană este primită cu răceală la Constantinopol, iar negocierile eşuează. Doar în anul 972, prin schimbarea conducerii la Constantinopol se ajunge totuşi la alianţa matrimonială dintre Otto al II-lea şi o prinţesă bizantină chiar dacă mireasa Teophanu  nu era porphirogenetă din dinastia macedoneană şi prin urmare nici nu a adus ca zestre teritoriile sud-italiene pe care Otto le ocupase dealtfel deja păstrându-le ca zălog pentru eventualitatea în care tratativele vor fi eşuat. Astfel după oficierea căsătoriei şi recunoaşterea de către Bizanţ a imperiului apusean Otto a retrocedat aceste teritorii ca dovadă a bunelor sale intenţii.

Ultimii ottonieni.

Otto al II-lea a preluat conducerea imperiului în anul 973, după ce deja în 967, deci în timpul imperiului tatălui său, fusese încoronat la Roma, fiind astfel clar stabilită succesiunea. Cu toate acestea primii ani de domnie au fost marcaţi de probleme la nord de Alpi ceea ce l-a împiedicat pe Împărat să reia politica italiană a tatălui său. Abia în anul 981, Otto al II-lea va putea să vină la Roma pentru a-l sprijini pe papă împotriva duşmanilor aliaţi acum cu Bizanţul ce pe bună dreptate îşi vedea ameninţate provinciile italiene.

 După pacificarea Romei Otto al II-lea porneşte o campanie în sudul peninsulei pentru a proteja populaţia de permanentele atacuri sarazine cărora administraţia bizantină de mult nu le mai putea face faţă şi pentru a arăta în acest fel cine este adevăratul Romanorum imperator augustus, cum va apare de acum în documente titulatura oficială a suveranului. După mai multe succese, campania se termină însă tragic prin bătălia de la Catrone în Calabria, unde emirul sicilian Abul Qasim cade în luptă ceea ce stârneşte un val de furie în armata sarazină şi va duce la înfrângerea armatei germane. Chiar împăratul era să cadă prizonier şi scapă doar refugiindu-se pe o corabie. Spre norocul său observă la timp că era o corabie bizantină al cărei căpitan dându-şi seama ce captură importantă a făcut, fără să vrea luase deja curs spre

Constantinopol. Împăratul sare în mare şi reuşeşte să se salveze şi în final să ajungă la Roma, unde va muri însă după un an de "boala italiană", malaria pe care o contractase în Calabria. Astfel Otto al II-lea este singurul împărat medieval ce şi-a găsit locul de veci în Roma.

Otto al III-lea, a preluat imperiul  ca minor şi a fost pus mai întâi sub regenţa mamei sale Teophanu iar după moartea acesteia în anul 991 sub regenţa bunicii sale împărăteasa Adelheid. In ceea ce priveşte succesiunea, Otto al II-lea a avut grijă să o stabilească încă din timpul vieţii. Astfel alegerea noului rege s-a făcut la Verona prin reprezentanţi italieni şi germani ce au depus împreună omagiul în semn de unitate a celor două regate reunite sub coroana imperială. La ceremonia de încoronare desfăşurată la Aachen în ziua de Crăciun a anului 983 a oficiat, pe lângă arhiepiscopul de Mainz, şi arhiepiscopul Ravenei.

In timpul lui Otto al III-lea, politica imperială atinge apogeul. Astfel fiind chemat în ajutor de papă, Otto III, se instalează în Roma şi o conduce ca un adevărat împărat. El numeşte doi papi succesivi fără a ţine cont de dorinţele romanilor: este vorba de primul papă german Brun (Grigore V) şi de francezul Gerbert d'Aurilac mare erudit şi principal consilier al împăratului. Revolte ca cea a senatorului Crescentius sunt înăbuşite în sânge iar Otto făureşte planuri de a ridica pe colina palatină peste vechile palate ale cezarilor un nou Palatium. Sunt modificate titulaturile la curte şi se adoptă ceremonialul bizantin iar vechiul sigiliu este înlocuit cu unul nou ce purta inscripţia "Renovatio imperii Romanorum". Se pare însă că tânărul suveran avea şi unele probleme de natură psihică, aşa cum demonstrează deschiderea mormântului lui Carol cel Mare în anul 1000 sau formule de "servus Jesus Christi" sau "servus apostolorum" pe care şi le arogă.


Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI